Viitorul monedei unice

În contextul primelor semne de criză în Statele Unite, o serie de economişti s-au grăbit să prezică o creştere iminentă a importanţei euro în raport cu dolarul. În contextul crizei greceşti însă, în prezent se vorbeşte tot mai frecvent despre un scenariu opus: prăbuşirea euro.

Alan Greenspan, fostul preşedinte al Băncii Centrale Americane, declara în septembrie 2007 că euro va egala dolarul ca monedă de rezervă internaţională, iar Jeffrey Frankel, profesor de economie la Harvard, estima în primăvara anului 2008 că acest lucru se poate întâmpla în zece ani. La polul opus, chiar dacă ideea prăbuşirii euro este una alarmistă, iar posibilităţile sunt minime ca moneda unică europeană să cedeze speculanţilor, ambiţiile acesteia de a juca un rol internaţional important par a fi în mod serios frânate.

Un început promiţător

Istoria euro de până acum este una de succes, deşi proiectul european a fost la început privit cu mult scepticism. Cinci ţări s-au alăturat celor 11 ţări membre fondatoare, formând în prezent o uniune monetară ce include 16 ţări şi 329 milioane de locuitori. Alte ţări intenţionează să se alăture în anii ce urmează. În primul său deceniu de existenţă, moneda unică a asigurat stabilitatea preţurilor în ţări care erau predispuse la inflaţie, a oferit protecţie împotriva crizelor valutare şi a contribuit la crearea unui mediu propice creşterii economice. Introducerea monedei unice europene a contribuit, de asemenea, la întărirea disciplinei fiscale, deşi ultimele evoluţii ne arată că, în unele ţări, acest proces nu a fost suficient pentru a face faţă unor şocuri excepţionale, precum actuala criză economică.

Pe plan internaţional, deşi rolul dolarului rămâne încă necontestat, statisticile arată că euro a devenit o monedă regională puternică, a cărei utilizare este în continuă creştere. În afara zonei euro, moneda unică europeană a devenit deja principala monedă internaţională în acele state apropiate din punct de vedere geografic şi instituţional de zona euro.[1] La nivel mondial, este a doua monedă de rezervă după dolar, ponderea sa în totalul rezervelor crescând de la 17,9%, în 1999, la 27,4%, în 2009.[2]

Progresul impresionant înregistrat de moneda unică europeană în ultimul deceniu se datorează însă în mare parte şi contextului favorabil al deceniului precedent. Criza datoriei din Grecia reprezintă un semn de avertizare că succesul euro pe termen mediu şi lung nu este garantat.

Miza unei monede internaţionale

Istoria ne arată că foarte puţine monede au reuşit de-a lungul timpului să se impună la nivel mondial şi să devină monede internaţionale de referinţă. Pentru ţările din zona euro, moneda unică este cu atât mai folositoare cu cât este utilizată pe scară mai largă ca unitate contabilă, mediu de schimb, standard de plată şi de stocare a valorii. Care este însă adevărata miză a unei monede de circulaţie internaţională? Care sunt principalele avantaje ale Statelor Unite ca ţară emiţătoare a dolarului, avantaje râvnite şi de emiţătorii monedei unice europene?

În primul rând, este vorba despre ceea ce în jargonul economic se numeşte „privilegiul exorbitant". SUA, ca ţară care emite o monedă cu rol internaţional, sunt în măsură să împrumute ieftin pentru a-şi finanţa deficitele, datorită faptului că este preferată de investitorii străini. Totodată, câştigă considerabil în urma plasamentelor sale în străinătate. Un studiu recent al lui Maurizio Marcel Habib[3], economist la Banca Centrală Europeană, întăreşte concluzia că, dincolo de câştigul datorat asimetriei riscurilor, Statele Unite au un câştig semnificativ doar din faptul că reprezintă statul care emite dolarul.

În al doilea rând, fiind ţara emitentă a principalei monede de rezervă la nivel internaţional, SUA au un avantaj geopolitic important. O reducere a valorii dolarului înseamnă pierderi semnificative pentru toate ţările care îşi ţin rezervele în moneda americană. Astfel, acele ţări au o motivaţie puternică de a interveni pe piaţă, împiedicându-i căderea. Acest lucru permite Statelor Unite să urmărească alte obiective economice şi să lase grija pentru stabilitatea dolarului pe seama restului lumii. A rămas celebră în istorie declaraţia din 1971 a secretarului Trezoreriei americane, John Connally, către omologii săi din ţări ale căror monede depindeau de dolar în momentul în care dolarul se prăbuşea: „Dolarul este moneda noastră, dar este problema voastră." Astfel, începând cu anii 1960, dolarul a fost „salvat" de mai multe ori de ţări precum Germania, Japonia, Arabia Saudită sau Kuweit.[4] Chiar şi în cazul crizei globale actuale, marile ţări emergente deţinătoare de rezerve internaţionale în dolari (de exemplu China, Rusia, India) au continuat să finanţeze datoria americană, susţinând astfel dolarul şi permiţând guvernului american să adopte un pachet anticriză mult mai amplu decât în alte ţări.

Un al treilea avantaj al unei monede cu răspândire internaţională îl reprezintă obţinerea de venituri din seignorage[5]. Atunci când este emisă o bancnotă de 100 de euro, de exemplu, ea reprezintă o anumită valoare în bunuri şi servicii. Pe măsură ce apare inflaţia, cantitatea de bunuri şi servicii ce pot fi cumpărate cu aceeaşi bancnotă scade. Diferenţa reprezintă un câştig pentru emitent şi o pierdere pentru deţinătorul monedei. Cu cât este mai mare cantitatea de monedă emisă de o ţară, cu atât câştigurile din seignorage sunt mai mari. Iar o monedă internaţională este emisă în cantitate mai mare (baza sa monetară e mai mare) pentru că pe lângă rezidenţi există şi mulţi străini care deţin cash. O estimare recentă[6] arată că SUA realizează economii de 30 de miliarde de dolari anual prin faptul că moneda lor este deţinută în cash în străinătate.

[1] „The international role of the euro", European Central Bank, iulie 2009
[2] „Currency Composition of Official Foreign Exchange Reserves (COFER)", Fondul Monetar Internaţional, www.imf.org, martie 2010
[3] Maurizio Habib, „Excess Returns on Net Foreign Assets: The Exorbitant Privilege from a Global Perspective", ECB Working Paper 1158, European Central Bank, februarie 2010
[4] Menzie Chinn and Jeffrey Frankel, „The Euro May Over the Next 15 Years Surpass the Dollar as Leading International Currency", 2008
[5] Câştigul pe care îl are un emitent din dreptul său de a emite moneda. În trecut, doar domnitorii aveau acest privilegiu, de aici şi denumirea de seignorage.
[6] Linda Goldberg, „Is the International Role of the Dollar Changing?", Federal Reserve Bank of New York, Current Issues in Economics and Finance, 16 (1), January 2010

Taguri:

euro, criza euro, moneda euro, moneda unica europeana, uniunea monetara europeana,

Recomandăm:

• Europa de Est plăteşte încă tribut economiilor comuniste
• Euro se depreciază sau dispare
• Sancţiuni pentru deficit bugetar în zona euro
• Pasul ireversibil către o altfel de Europă
• CE: 12 țări vulnerabilizează creșterea economică
• Criza bancară are scadența în 2012
• Guvernul renunţă la 2015 ca obiectiv pentru adoptarea euro