Viaţa în lanţuri - Are suferinţa umană vreun sens?

    Suferinţa, în formele ei cele mai crunte, determină cel puţin două reacţii. Unii s-au răvrătit împotriva lui Dumnezeu, acuzându-l sau negându-i existenţa. Alţii au văzut în suferinţe o intervenţie divină în propriile vieţi. Acesta a fost, de pildă, cazul lui Edith Stein (1891-1942), o evreică născută în Germania şi convertită la catolicism la vârsta de 29 de ani. Edith, care se alăturase între timp ordinului călugăriţelor carmelite, a fost arestată în august 1942 şi dusă la Auschwitz, unde a murit în camera de gazare. Biletul pe care i l-a trimis superioarei, înainte de a ajunge în lagăr, conţinea aceste cuvinte - Ave Crux, spes unica (Slavă Crucii, unica noastră speranţă). Dacă pentru individul de la început de mileniu trei, suferinţa pare mai degrabă „o exigenţă a sfinţeniei creştine"[5] , unii dintre cei pe care suferinţa i-a mutilat fizic şi psihic au perceput-o ca pe un mod în care Dumnezeu le-a transformat gândirea, pregătindu-i pentru întâlnirea cu El. Aceasta a fost şi înţelegerea pastorului şi teologului Dietrich Bonhoeffer care, în perioada celui de-al Doilea Război Mondial, a făcut parte din mişcarea de rezistenţă împotriva nazismului. Arestat în 1943, Bonhoeffer a rămas încătuşat până aproape de sfârşitul războiului. În timpul întemniţării, el a scris mai multe scrisori şi note, publicate post-mortem sub titlul Scrisori şi note din închisoare. „Este un lucru bun", scria Bonhoeffer, „să învăţăm cât mai repede că Dumnezeu şi suferinţa nu sunt în opoziţie ci, mai degrabă şi în mod necesar, converg. Pentru mine, ideea că Dumnezeu Însuşi suferă este, de departe, cel mai convingător element al doctrinei creştine". Bonhoeffer a fost executat prin spânzurare, cu o lună înainte ca Germania nazistă să capituleze. Unul dintre martorii care au asistat la execuţie a povestit ulterior că, înainte de părăsi celula, Bonhoeffer a îngenuncheat şi a rostit o rugăciune.

Suferinţa "este întotdeauna un rău şi nu trebuie niciodată căutată sau glorificată. Dar acest rău poate duce la culmi de omenie".

Abatele Pierre

    În 2009 s-au împlinit 100 de ani de la naşterea pastorului Richard Wurmbrand (1909-2001), un om care a acceptat suferinţa ca pe o şcoală a lui Christos. Născut la Bucureşti, s-a convertit la creştinism şi a petrecut 14 ani în închisorile comuniste, din cauza convingerilor sale religioase. A fost torturat şi înfometat, dar a ieşit din închisoare doar pentru a vorbi lumii despre iubirea lui Dumnezeu cu un entuziasm pe care şi l-a păstrat până la sfârşitul vieţii. A fost supranumit „apostolul Pavel al Cortinei de Fier". Suferinţele îndurate nu l-au îndepărtat de Dumnezeu, ci i-au întărit convingerea că suferinţa este un mod de a-l imita pe Christos şi de a te apropia de El. „Ştim că toate lucrurile lucrează împreună spre binele celor ce iubesc pe Dumnezeu" scria apostolul Pavel (Romani 8:28), „căci Domnul pedepseşte pe cine-l iubeşte, şi bate cu nuiaua pe orice fiu pe care-l primeşte. Suferiţi pedeapsa: Dumnezeu Se poartă cu voi ca şi cu nişte fii" (Evrei 12:6-7). Suferinţa poate fi un mijloc prin care Dumnezeu corectează natura umană deformată de păcat. Uneori, Dumnezeu poate fi văzut mai bine prin ochii înlăcrimaţi. Nu este poezie, ci mărturia celor care L-au întâlnit prin suferinţă.

Finalul schimbă perspectiva 

    Problema suferinţei nu are soluţii umane. Este o ecuaţie cu suficient de multe necunoscute, încât să poată fi rezolvată doar de Dumnezeu. Este de apreciat sinceritatea cu care Erickson recunoştea că „nu ar trebui să avem aşteptări prea mari de la tratarea problemei răului. Va trebui să ne mulţumim cu ceva mai puţin decât o rezolvare completă. Este important să se recunoască faptul că aceasta este o problemă foarte dificilă, probabil cea mai dificilă dintre toate problemele intelectuale care stau în faţa teismului"[6] .

    Uneori, suferinţa este cauzată de neascultarea de Dumnezeu. Alteori, Dumnezeu testează credinţa oamenilor prin necazuri şi dureri. Unele necazuri vin asupra omului tocmai ca rezultat al loialităţii lui faţă de Dumnezeu. Unele necazuri vin asupra omului tocmai ca rezultat al loialităţii lui faţă de Dumnezeu. Pentru fiecare dintre aceste situaţii găsim exemple în Biblie, dar uneori este greu să înţelegem modul în care intenţiile, alegerile şi faptele omului se îmbină cu intenţiile, alegerile şi actele divine. Această dificultate derivă din distincţia calitativă dintre Creator şi creatură. Relaţiile dintre oameni nu sunt un şablon prin care să înţelegem relaţia dintre om şi Dumnezeu.

    Nu putem pătrunde rostul sau sensul suferinţei umane fără o înţelegere mai largă a istoriei acestei lumi. Dacă Dumnezeu n-ar exista, răspunsul ar fi simplu: suntem o rasă degenerată, cu instincte de fiare sălbatice şi supravieţuiesc cei mai puternici. Nu există niciun sens. Nu există nicio speranţă. Dar Dumnezeu există şi a creat această lume, cu mâinile Lui. În consecinţă, istoria omenirii are un sens pe care îl cunoaşte cel puţin El. Lumea se îndreaptă spre un punct exact. Cartea Apocalipsei vorbeşte explicit despre sfârşitul acestei lumi, cu tot ce înseamnă ea - ură, război, crimă, viol, suferinţă, moarte - şi, în acelaşi timp, anunţă instaurarea unei noi realităţi: „apoi am văzut un cer nou şi un pământ nou, pentru că cerul dintâi şi pământul dintâi pieriseră" (Apocalipsa 21:1).

    În acest univers refăcut, Dumnezeu „va şterge orice lacrimă din ochii lor. Şi moartea nu va mai fi. Nu va mai fi nici tânguire, nici ţipăt, nici durere, pentru că lucrurile dintâi au trecut" (Apocalipsa 21:4).

    Cartea Genezei prezintă povestea tânărului Iosif, unul dintre cei doisprezece fii ai patriarhului Iacov. Vândut ca sclav de fraţii săi, Iosif şi-a pierdut o parte din anii tinereţii muncind în palatul unui stăpân egiptean. Ulterior, a fost aruncat în temniţă pentru o vină născocită. Este uşor de presupus că, în toţi aceşti ani de robie, nedreptate şi suferinţă, Iosif nu a înţeles care este sensul evenimentelor din viaţa lui. Mai târziu, când a ajuns, graţie providenţei divine, al doilea om după faraon, în Egipt, perspectiva asupra propriei vieţi s-a schimbat. Reîntâlnindu-i pe fraţii lui după mulţi ani, Iosif le-a spus: „Acum, nu vă întristaţi şi nu fiţi mâhniţi că m-aţi vândut ca să fiu adus aici, căci ca să vă scap viaţa m-a trimis Dumnezeu înaintea voastră. (...) Aşa că nu voi m-aţi trimis aici, ci Dumnezeu" (Geneza 45:5.8). Iosif nu a negat faptul că intenţiile fraţilor săi au fost rele. Trădarea lor, motivată de invidie şi ură, merita să fie pedepsită. „Voi, negreşit, v-aţi gândit să-mi faceţi rău: dar Dumnezeu a schimbat răul în bine" (Geneza 50:20). Finalul a schimbat perspectiva asupra evenimentelor din trecut. Întrebările chinuitoare şi-au găsit răspunsul iar suferinţa îndurată în anii tinereţii a dobândit un sens.

^[6] _{Millard Erickson, Teologie creştină, Oradea, Cartea Creştină, 2004, p. 362} 

Taguri:

suferinta,

Recomandăm:

• Cutremurul din Japonia și cea mai veche întrebare