Viaţa în lanţuri - Are suferinţa umană vreun sens?

    Problema suferinţei umane îi preocupă deopotrivă pe atei şi credincioşi. Pe cei dintâi, căutarea unui răspuns îi duce pe culmile disperării. Pe ceilalţi, suferinţa îi aşază inevitabil în faţa unei dileme: de ce există atâta suferinţă în lume, dacă Dumnezeul care a creat-o este iubitor şi omnipotent?

    Este simplu să citezi textele biblice care afirmă dreptatea, dragostea şi puterea Creatorului. Dar cum le poţi susţine veridicitatea în faţa dovezilor suferinţei? 

Toate râurile se varsă în mare...

    Ne naştem, trăim şi murim în suferinţă. Există un consens universal în această privinţă. De fapt, s-ar putea crede că esenţa condiţiei umane este suferinţa. Durerea fizică şi frământările interioare sunt componentele existenţei efemere. Vorbind despre soarta omului, înţeleptul Solomon scria că „toate zilele lui sunt pline de durere şi truda lui nu este decât necaz: nici măcar noaptea nu are odihnă în inima lui" (Eclesiastul 2:23). Şi dacă sunt dureri pe care omul învaţă să le îndure, sunt şi dureri care par de nesuportat şi care biciuiesc mintea cu aceeşi întrebare - de ce? Deseori, discuţia despre suferinţa umană începe de la Holocaust. S-au scris pagini întregi despre grozăviile „soluţiei finale", de la Mai este oare acesta un om? a evreului Primo Levi, până la Noaptea lui Elie Wiesel. Într-un limbaj rece, metalic, Wiesel descria grozăviile pe care le-a văzut şi îndurat în lagăr. Bebeluşi arşi în gropi comune, femei şi bătrâni ucişi ca animalele în abator, oameni ţinuţi goi-puşcă în gerul iernii, copii dezumanizaţi în aşa măsură, încât şi-au ucis părinţii pentru o cojiţă de pâine, oameni care recitau rugăciuni în neştire şi sfârşeau prin a-şi pierde credinţa. Noaptea se încheie sec, placid. După ani de chin şi orori, în ajunul eliberării, Wiesel şi-a pierdut tatăl, fără să-i poată spune rămas bun. „Nu am plâns", scrie el, „şi mă durea îngrozitor această neputinţă de-a plânge. Dar nu mai aveam lacrimi"[1] .

    Războaiele din Irak şi Afganistan, valul ucigaş care a lovit coatele Asiei în decembrie 2004, atentatele de la World Trade Center, Madrid şi Londra, sângerosul conflict din fâşia Gaza, genocidele şi epurările etnice din Bosnia, Rwanda, Cambodgia şi regiunea Darfur, milioanele de victime ale drogurilor, alcoolului, tutunului, epidemiilor, cutremurelor, foametei - sunt tot atâtea dovezi recente ale suferinţei din lume, dovezi care îi fac pe mulţi să se întrebe dacă este adevărat ceea ce afirmă teologia creştină despre Dumnezeu.

    Teologul Millard Erickson făcea distincţie între răul natural şi răul moral. Dacă răul moral (crime, abuzuri, războaie, discriminări etc.) poate fi atribuit alegerilor greşite ale fiinţelor înzestrate cu inteligenţă şi liber arbitru, răul natural (cutremure, furtuni, inundaţii, secetă, erupţii vulcanice, boli şi epidemii) pare să nu aibă explicaţie. De ce nu intervine Dumnezeu pentru a opri fenomenele care provoacă o necurmată suferinţă? Abatele Pierre scria: „Se crede, după cum am aflat de curând, că pe pământ au trăit optzeci de miliarde de oameni. Câţi au avut parte de o viaţă dureroasă, câţi s-au chinuit, câţi au suferit... şi pentru ce? Da, Doamne, pentru ce"[2]? Dacă Dumnezeu este o Fiinţă iubitoare şi atotputernică, de ce există suferinţă? Râuri de suferinţă se varsă în marea istoriei şi pare că marea tot nu se umple. Până când va trebui să fie plătit acest tribut al suferinţei? Şi care este rostul lui?

"Fără îndoială, i-ar fi stat în putere lui Dumnezeu să înlăture printr-un miracol consecinţele celui dintâi păcat săvârşit de fiinţa omenească; dar asta n-ar fi însemnat un bine foarte mare dacă n-ar fi fost gata să înlăture şi consecinţele celui de-al doilea păcat, apoi al celui de-al treilea şi aşa mai departe mereu".

Biblia - o carte despre suferinţă

    Suferinţa este prezentă încă de pe primele pagini ale Bibliei. După ce cuplul primordial, Adam şi Eva, a nesocotit avertismentele divine, mâncând din rodul pomului oprit, suferinţa a devenit parte a vieţii umane. Dumnezeu i-a spus femeii: „voi mări foarte mult suferinţa şi însărcinarea ta; cu durere vei naşte copii şi dorinţele tale se vor ţine după bărbatul tău..." (Geneza 3:16). Bărbatului i s-a spus: „blestemat este acum pământul din pricina ta. Cu multă trudă să-ţi scoţi hrana din el în toate zilele vieţii tale. (...) În sudoarea feţei tale să-ţi mănânci pâinea, până te vei întoarce în pământ, căci din el ai fost luat; căci ţărână eşti şi în ţărînă te vei întoarce" (Geneza 3:17.19). „Fără îndoială", remarca scriitorul şi apologetul creştin C. S. Lewis, „i-ar fi stat în putere lui Dumnezeu să înlăture printr-un miracol consecinţele celui dintâi păcat săvârşit de fiinţa omenească; dar asta n-ar fi însemnat un bine foarte mare dacă n-ar fi fost gata să înlăture şi consecinţele celui de-al doilea păcat, apoi al celui de-al treilea, şi aşa mai departe mereu"[3]. În a doua generaţie - Cain şi Abel - apăreau deja invidia, mânia şi fratricidul.

    Scriind în primul rând pentru contemporanii lor, profeţii Vechiului Testament s-au referit adeseori la problema suferinţei, considerată o consecinţă a păcatului. „Voi pedepsi - zice Domnul - lumea pentru răutatea ei şi pe cei răi pentru nelegiuirile lor" (Isaia 13:11). Suferinţele nu erau, în viziunea profeţilor, rezultate ale circumstanţelor politice, economice şi sociale, ci urmări ale încălcării Legii morale şi ale idolatriei. Ideea suferinţei ca urmare şi ca pedeapsă a păcatului transpare aproape din fiecare pagină a scrierilor profetice din Vechiul Testament. Totuşi, profeţii nu au afirmat că suferinţa este întotdeauna o consecinţă a păcatului. Dacă, uneori, Divinitatea a pedepsit păcatul prin secetă, foamete sau epidemie, aceasta nu înseamnă că fiecare secetă, foamete sau epidemie este o intervenţie directă din partea lui Dumnezeu, cu scop punitiv.

    Preocuparea de a împăca iubirea divină cu realitatea suferinţei este atât de mare, încât, adeseori, este pierdut din vedere un personaj important - diavolul. Numit în Biblie „stăpânitorul lumii acesteia" (Ioan 12:31; 14:30), „dumnezeul veacului acestuia" (2 Corinteni 4:4) şi „domnul puterii văzduhului" (Efeseni 2:2), Satana este cel care contribuie esenţial la amplificarea suferinţei umane. Vizionarul Ioan asocia suferinţa cu activitatea malefică a diavolului: „Nu te teme nicidecum de ce ai să suferi. Iată că diavolul are să arunce în temniţă pe unii din voi, ca să vă încerce. Şi veţi avea un necaz de zece zile" (Apocalipsa 2:10), iar apostolul Petru îi avertiza pe credincioşi că „potrivnicul vostru, diavolul, dă târcoale ca un leu care răcneşte şi caută pe cine să înghită. Împotriviţi-vă lui, tari în credinţă, ştiind că şi fraţii voştri, în lume, trec prin aceleaşi suferinţe ca şi voi" (1 Petru 5:8-9).

Istoria omenirii într-o propoziţie

O veche poveste orientală spune că un monarh i-a poruncit odată, istoricului de la curte, să îi scrie o istorie a omenirii. Când a terminat de scris câteva zeci de volume, istoricul s-a prezentat, înaintea majestăţii sale, cu Istoria completă a omenirii. Foarte ocupat cu problemele politice şi războaiele pe care le purta cu vecinii, monarhul i-a cerut să sintetizeze şi să reducă la jumătate numărul de volume. Istoria s-a repetat a doua oară şi, de fiecare dată când istoricul se înfăţişa înaintea tronului, i se cerea să reducă numărul de volume, pentru că monarhul era ocupat. După mulţi ani, când istoria omenirii fusese rescrisă într-un singur volum, istoricul l-a regăsit pe monarh, îmbătrânit şi bolnav, trăgând să moară. Acesta l-a rugat să îi sintetizeze istoria omenirii într-o propoziţie. „Majestate", şopti istoricul la urechea muribundului, „oamenii suferă şi mor".

    Sunt prezentate în Biblie cazuri când leproşii, orbii, surzii şi demonizaţii au fost vindecaţi. Dar Dumnezeu nu i-a vindecat pe toţi leproşii, orbii, surzii şi demonizaţii. Există suficiente argumente biblice că El poate să anihileze răul şi să suprime suferinţa. Totuşi, conform Bibliei, înlăturarea completă a răului şi suferinţei este amânată până la un moment pe care omenirea nu îl cunoaşte.

Un Om obişnuit cu suferinţa

    Lunga istorie a suferinţei se împarte în două: înainte şi după Christos, înainte şi după cruce. Întruparea Fiului lui Dumnezeu este gestul prin care Dumnezeu a demonstrat universului că El nu stă ascuns undeva, în slavă, lăsându-i pe bieţii oameni să se târască în chinuri şi durere. Fiul lui Dumnezeu a luat natura umană pentru a suferi împreună cu cei ce suferă. Într-o binecunoscută profeţie mesianică, profetul Isaia îl descrie astfel pe Iisus Christos: „dispreţuit şi părăsit de oameni, om al durerii şi obişnuit cu suferinţa, era aşa de dispreţuit că îţi întorceai faţa de la El, şi noi nu L-am băgat în seamă. Totuşi, El suferinţele noastre le-a purtat şi durerile noastre le-a luat asupra Lui... El era străpuns pentru păcatele noastre, zdrobit pentru fărădelegile noastre" (Isaia 53:3-5). „Dacă Dumnezeu nu este nimic mai mult decât o invenţie a omului, atunci omul a scornit nu doar un Dumnezeu, ci Unul care a suferit infinit mai mult decât făptura, decât orice făptură pe care a creat-o"[4]. Din poemul profetic al lui Isaia se distinge, cu claritate, o idee, şi anume că Iisus a purtat durerile şi suferinţele noastre. Ca Om nevinovat, şi-a însuşit lacrimile, durerile şi pedeapsa celor vinovaţi, adică ale noastre.

"Dumnezeu nu numai că participă la suferinţele noastre, dar face din ele suferinţele Lui şi aduce moartea în viaţa Lui".

Jurgen Moltmann, teolog creştin

    Dumnezeu a cunoscut mai dinainte istoria omenirii. A ştiut despre căderea omului în păcat, precum şi despre suferinţele lui Iisus Christos. Şi totuşi, a creat! Iar faptul acesta ne dă încredere că, dincolo de istoria lumii îndurerate va fi un timp al bucuriei.

^[2] _{Abatele Pierre, Doamne, de ce?, Bucureşti, Humanitas, 2006, p. 9. Henry Grouès, numit şi Abatele Pierre - călugăr capucin, fondator al Mişcării Emmaüs, votat de telespectatorii postului tv France Télévision drept unul dintre cei mai importanţi trei francezi din istorie.}

Taguri:

suferinta,

Recomandăm:

• Cutremurul din Japonia și cea mai veche întrebare