Strigătul contrastelor

    Primăvara anului 31 d.Ch. Jumătatea celei de-a 70-a săptămâni profetice din Daniel 9:24. În pasajul din cartea profetului Daniel este prezis că de la darea poruncii pentru rezidirea Ierusalimului – în toamna anului 457 î.Ch. – şi până la apariţia Unsului (Mesia) vor trece 69 de săptămâni profetice, adică 483 de ani (o zi profetică echivalând cu un an calendaristic, conform principiului „câte o zi pentru fiecare an” din Ezechiel 4:6). Mesia a intrat pe scena publică odată cu ocazia botezul Său, în anul 27 d.Ch., la încheierea celor 69 de săptămâni amintite. Profetul Daniel a prezis că la jumătatea celei de-a 70-a săptămâni „Unsul va fi nimicit şi nu va avea nimic”, indicând că după trei ani şi jumătate de lucrare publică, Iisus va fi omorât, dar va învia (Daniel 9:25). În primăvarea anului 31, ceasul se apropiase. Bătea ultimele clipe!

Ziua întâi a Săptămânii Patimilor

    Cu excepţia hrănirii miraculoase a celor 5.000 de bărbaţi, intrarea triumfală în Ierusalim este singurul eveniment pe care îl relatează toţi cei patru evanghelişti. În timp ce Ioan priveşte evenimentul în lumina impactului său asupra ucenicilor, Matei subliniază răspunsul mulţimii, identificând pe Iisus cu Mesia şi păstrând istorisirea în zona templului pentru a sublinia autoritatea lui Iisus asupra iudaismului. Marcu raportează evenimentele în stilul unui povestitor, iar Luca se concentrează asupra stării sufleteşti a Mântuitorului.

    Iisus i-a trimis pe doi dintre ucenicii Săi în Betfaghe, pentru a-I aduce un măgăruş. Conform obiceiului numit „angaria”, o figură religioasă importantă putea să ceară cu împrumut un animal de transport pentru o perioadă de timp. Când ucenicii au fost întrebaţi de ce dezleagă măgăruşul, au răspuns că Domnul are nevoie de el (Luca 19:34). Fiul lui Dumnezeu, Creatorul şi proprietarul tuturor lucrurilor, cerea cu împrumut ceea ce era de drept al Lui!
Din Galileea şi până în Betania, la 3 kilometri de Ierusalim, Iisus a mers pe jos. Deşi tradiţia spunea că în Ierusalim, la sărbătoarea Paştelui trebuie să intri mergând pe jos, tocmai acum,  pentru ultima porţiune de drum, Iisus a vrut să meargă călare. Întrebarea firească este: de ce? Care era mesajul pe care vroia să-l transmită? Cu siguranţă, gestul atrăgea atenţia asupra cuvintelor lui Zaharia, care profetizase că Împăratul va intra în Sion umil şi călare pe mânzul unei măgăriţe, cu gânduri de pace (Zaharia 9:9,10). Iisus era împăratul păcii.

    Cu ocazia Paştelui la Ierusalim veneau iudei din toată ţara, precum şi din diaspora. Iisus a ales momentul în care aproape toţi iudeii urmau să se strângă la Ierusalim. Dacă până acum El interzisese orice afirmare a mesianităţii Lui, acum pare că o încurajează, pentru că atenţia tuturor trebuia îndreptată asupra Lui. Evenimentele din ultima săptămână trebuiau urmărite de toţi întrucât moartea lui ispăşitoare era pentru toţi.

    Întreaga procesiune se îndrepta spre Ierusalim, urmând să intre pe poarta dinspre răsărit. Este foarte posibil ca în aceeaşi zi, o altă procesiune să fi fost văzută la poarta dinspre apus a oraşului. Probabil, figura cea mai importantă călărea un cal falnic, iar alaiul era format din soldaţi bine înarmaţi, cu armuri lustruite. Era garda guvernatorului. Pilat locuia în timpul anului în Cezareea Maritima, aflată la vest de Ierusalim, pe malul Mediteranei. Cu ocazia Paştelui, însă, garnizoana romană din Ierusalim trebuia întărită, iar guvernatorul Pilat urma să fie prezent la Ierusalim pentru a preîntâmpina orice răscoală posibilă.

Cetatea lui Dumnezeu

    În peisajul ţării sfinte, Ierusalim este situat într-o zonă de relief mai înalt. De pildă, între Ierihon şi Ierusalim este o diferenţă de nivel de 1000 metri. Exista obiceiul ca, pe măsură ce peregrinii urcau spre Ierusalim, să cânte fragmente din colecţia de psalmi numită Cântările Ascensiunii sau Imnurile Treptelor  (Psalmii 120-134). Aceşti psalmi evocau bucuria intrării în Cetatea Sfântă şi în „Casa lui Dumnezeu”: „Mă bucur când mi se spune: ‘Să mergem la Casa Domnului!’” (Psalmul 122:1)

    Dar „cetatea sfântă” avea şi conotaţii nesfinte. După moartea împăratului David, Ierusalimul devenise centrul unui „sistem de dominaţie”, caracterizat prin opresiune politică, exploatare economică şi justificare religioasă. Poporului i se spunea că regele domneşte prin drept divin, fiind „fiul lui Dumnezeu”, iar ordinea socială era o reflectare a voinţei lui Dumnezeu. Este acelaşi tipar întâlnit mai târziu în majoritatea societăţilor premoderne, agrare, în care religia a fost folosită pentru a legitima poziţia celor bogaţi şi puternici pe scara socială. Ierusalimul era şi o concentrare de bogăţie. În timpul domniei lui Solomon, Cetatea Sfântă devenise un tezaur de resurse materiale, Solomon însuşi devenise un nou faraon, de data aceasta în Israel.

    Mica, un profet din secolul VIII î.H. întreba: „Care este păcatul lui Iuda?”. Răspunsul său surprinzător are forma unei întrebări retorice: „Nu este Ierusalimul?” (Mica 1:5). Un răspuns ciudat: păcatul lui Iuda era o cetate, chiar Cetatea lui Dumnezeu. Explicaţia profetului se adaugă în acelaşi capitol: „Ei nu apără pe orfan şi cauza văduvei nu este adusă înaintea lor”.

    Ierusalimul era şi centrul închinării religioase prin serviciile rituale de la Templu. Atât mişcarea lui Ioan Botezătorul, cât şi a lui Iisus au avut o nuanţă antireligioasă. Ioan Botezătorul predica botezul pentru iertarea păcatelor. Iertarea însă era monopolul Templului pentru că se considera că ea nu poate fi obţinută decât în urma jertfei adusă la Templu. Iisus a mers şi mai departe oferind iertarea separat de sacrificiul de la Templu (Marcu 2:3-12).  

    Marea revoltă iudaică din anul 66 d.Ch. a fost îndreptată atât asupra Romei, cât şi asupra colaboratorilor ei: preoţii, fariseii şi saducheii. Când Zeloţii rebeli au pus stăpânire pe Templu, ei l-au înlocuit pe Împăratul păcii.

Taguri:

intrarea in ierusalim,