Raţiunile Crucii lui Christos - De ce a fost necesară jertfa?

    Numele lui Iisus ne aduce în minte darul dumnezeirii în trup omenesc – cu înfăptuiri supranaturale, înţelepciune uimitoare, bunătate incomparabilă, nevinovăţie absolută, jertfă supremă, mântuire oferită şi singura speranţă sigură.  

    Puţini sunt cei care nu au auzit nimic despre Iisus, deşi se spune că ar exista şi creştini care nu deosebesc figura simbol a creştinismului de semnul plus. Dar jertfa lui Iisus şi rosturile ei sunt asociate adesea doar cu ceva mai mult decât un mit frumos, un act de nedreptate, o realitate abstractă şi mistică, fără rezonanţe în cuget. Dacă învierea Lui este acceptată doar de creştinii conservatori, moartea Lui este recunoscută de toţi credincioşii şi necredincioşii. Însă care este  semnificaţia acestei morţi?

Imersiune în christologie

    Pentru cei care L-au condamnat, moartea lui Iisus a fost o necesitate. Un eretic blasfemator, posedat, înşelător periculos, a trebuit să fie executat, după un simulacru de judecată, chiar dacă prin aceasta se viola legea iudaică şi dreptul roman. Pentru o parte dintre simpatizanţi, Iisus a fost doar victima unei conspiraţii clericale, un profet martir. Pentru alţii, Iisus a fost un alt condamnat politic, un revoluţionar printre alţii crucificaţi în acele vremuri. Pentru anumite versiuni de creştinism, Iisus S-a jertfit doar ca exemplu inspirator. Noţiunea de ispăşire substituţionară este negată vehement în cercurile raţionalist-creştine. Dacă jertfa Lui a ispăşit păcatele altora, atunci este o nedreptate, zic ei, şi nu se poate admite.

    Într-adevăr, dacă Iisus ar fi fost victima deciziei lui Dumnezeu, aşa cum copiii canaaniţi erau uneori victimele deciziei taţilor de a-i jertfi lui Moloch, ar fi fost o mare nedreptate. Dar Iisus nu a fost o victimă a lui Dumnezeu, deoarece El este Dumnezeu. Atât înainte de întrupare, cât şi în viaţa Lui pământească, Iisus a fost şi a rămas Dumnezeu. Dumnezeirea nu poate înceta să existe, la fel cum nici nu se poate naşte. Ca Dumnezeu, Christos Îşi asumase voluntar natura umană, moartea ispăşitoare şi tot ce decurgea de aici. Fără întrupare, moartea nu ar fi fost posibilă. Dar asumarea voluntară a jertfei nu ar fi fost suficientă, dacă aceasta ar fi fost doar voinţa Sa dumnezeiască, anterioară întrupării. De asemenea, alegerea Lui nu ar fi fost suficientă dacă era doar voinţa Logosului Divin impusă trupului sau unei conştiinţe umane. Dacă ar fi fost doar atât, atunci s-ar fi putut spune că omul Iisus a fost o victimă a Dumnezeirii care locuia în El.

    Pentru a înţelege această situaţie, este foarte semnificativă ortodoxia credinţei care afirmă paradoxul celor două naturi ale lui Christos („Dumnezeu adevărat şi om adevărat”), şi în acelaşi timp, personalitatea Lui hipostatică unitară şi indivizibilă. Christos este în acelaşi timp om şi Dumnezeu, nu semizeu şi semiom, ci o unire tainică Dumnezeu-Om, care exprimă condescendenţa lui Dumnezeu într-un mod unic. Această unire s-a realizat în aşa fel, încât nu a rezultat o combinaţie spirituală siameză, cu două personalităţi, ci o singură persoană, cu o singură conştiinţă de sine. Acest gând profund este o concluzie care reiese din Evanghelie. Iisus Şi-a trăit viaţa într-o conştiinţă umană, într-o voinţă umană liber dăruită puterii Spiritului Sfânt. Întruparea Lui nu a însemnat o conştiinţă divină în trup omenesc, nici două conştiinţe în aceeaşi fiinţă, exprimându-se alternativ sau concomitent.

    Faptul că Iisus S-a dezvoltat psihologic ca orice copil (Luca 2:52), că mintea Sa era limitată, în sensul că nu putea cunoaşte mai mult decât Îi descoperea Dumnezeu (Matei 24:36; Marcu 13:32), că putea fi ispitit ca şi noi (Evrei 4:15; Matei 4:1-10; Iacov 1:13), arată în mod convingător că Iisus Şi-a trăit viaţa în conştiinţă umană, nu numai în natură umană. Aceasta înseamnă că, atunci când era nou născut, în iesle, deşi era Dumnezeu întrupat, conştiinţa Lui nu gândea despre sine: „Eu sunt Dumnezeu, dar acum încă nu am voie să vorbesc!” Când S-a confruntat cu Satan în pustie, ispitele au fost reale, nu doar pentru stomacul chinuit de junghiurile foamei, ci şi pentru conştiinţa Sa umană, care nu se prevala de memoria preexistenţei Sale cereşti şi care avea o puternică dorinţă de realizare a dreptăţii şi păcii pe pământ. Ispita nu putea fi reală dacă s-ar fi adresat unei conştiinţe divine.

    Dacă suferinţa lui Iisus ar fi fost doar în trup, dacă toate aceste grozăvii le-ar fi privit de la înălţimea unei conştiinţe divine, Iisus ar fi pătimit cu seninătate şi tărie, ba chiar cu bucurie şi speranţă, asemenea martirilor credinţei, care ştiau că moartea mai degrabă îi apropie de Dumnezeu. Dar experienţa lui Iisus a fost complet diferită. La început, El anticipase jertfa plin de curaj şi de speranţă pentru mântuirea lumii, ştiind că a treia zi va învia[1]. Dar, apropiindu-Se ceasul, şi înţelegând mărimea reală a jertfei, aceasta I-a cutremurat toată fiinţa.

    Toate acestea arată că Iisus Şi-a trăit viaţa în conştiinţă umană. De aceea, asumarea jertfei Lui doar în calitate de Dumnezeu nu ar fi fost suficientă. El Şi-a asumat destinul jertfei ca om: mai întâi prin botez, apoi prin rugăciunea din grădină (Matei 26:36-44). Astfel, jertfa lui Christos a fost în orice sens voluntară. Dacă a fost o victimă, a fost cu siguranţă victima păcatelor noastre şi, cu mult mai mult, a fost victima propriei Sale iubiri, de Om şi Dumnezeu.

Taguri:

jertfa, iisus, golgota, cruce,

Recomandăm:

• 20.000 de oameni au format cea mai mare „cruce umană”
• Iisus Christos caricaturizat la Comedy Central
• Născut din fecioară
• Reclamă cu Iisus și Obama cenzurată de FoxTV
• „Fiul lui Dumnezeu" - greu de tradus pentru musulmani
• Mii de români s-au închinat la Crucea Mântuitorului
• Controversa cruciulițelor - judecătorii din Marea Britanie nevoiți să evalueze teologie