Procesul - Istoria amiciţiei iudeilor cu romanii în anul morţii lui Christos

    „Crucificat cu zel de noi caiafe, / de noi pilaţi şi turnători pe mâini, / ei Îl trimit dintr-un mileniu-n altul / la cei de ieri, la cei de azi, de mâini" (Paul Sân-Petru).

    Gruparea „Prietenii lui Iisus" (din Kenya) cerea, în 2007, recunoaşterea ilegalităţii răstignirii lui Iisus, considerând că tribunalul care L-a judecat nu a fost legal constituit. Preocupări similare au existat şi înainte, putând fi amintit cazul din 1933, când un tribunal din Ierusalim a cerut revizuirea procesului lui Iisus. Cererea a fost analizată de Curtea de apel de la Ierusalim abia după 15 ani, când s-a renunţat la demers, întrucât nu apăruseră probe noi care să justifice o astfel de acţiune juridică. Cert este că evenimentele petrecute în urmă cu două milenii, în vremea în care Pilat din Pont era guvernatorul Iudeii, au marcat, după cum observa Max Dimont, „douăsprezece ore memorabile pentru istoria omenirii"[1].

Mări se vorbiră şi se sfătuiră...

    Arestarea şi procesul au avut loc într-o vineri - „Ziua Pregătirii, adică ziua de dinaintea Sabatului" (Marcu 15:42). După calendarul evreiesc, ziua de vineri începea după apusul soarelui, joi seara. Iisus nu a contestat autoritatea Sanhedrinului, dar a reclamat de la început faptul că arestarea Lui s-a făcut pe ascuns, în timpul nopţii. „În fiecare zi Mă aşezam în Templu şi dădeam învăţătură, dar nu M-aţi arestat!" le-a zis El (Matei 26:65), adăugând: „Însă acesta este ceasul vostru şi autoritatea întunericului!" (Luca 22:53)

    Prinderea şi executarea lui Iisus nu au fost circumstanţiale, ci concretizarea unor intenţii şi planuri deja existente. Fariseii conspirau de mult în vederea uciderii lui Iisus (Matei 12:14). Când Îi ceruseră părerea despre datoria de a plăti tribut Cezarului, voiseră de fapt să obţină o acuzaţie de prezentat autorităţilor romane (Matei 22:15-17). Învierea lui Lazăr din Betania îi scosese din minţi pe înalţii prelaţi care „din ziua aceea au plănuit să-L omoare" (Ioan 11:53). „Este foarte puţin probabil ca o instanţă supremă iudaică să desfidă orice lege aparţinând propriului ei cod şi să acţioneze contrar obiceiului secular"[2], scria Dimont, care se îndoia că Sanhedrinul ar fi regizat o asemenea acţiune. Însă palmele, scuipatul şi batjocurile pe care le încasează Iisus în timpul audierilor, precum şi graba cu care preoţii au căutat să obţină condamnarea, arată clar că Iisus nu a avut parte de un proces după canoane. El a fost victima unui asasinat sau, după cum observa Ernest Renan, moartea Sa „a fost ‘legală', în înţelesul că a avut ca principală cauză o lege care era chiar sufletul poporului"[3], un suflet bolnav de ură şi invidie.

    Pentru arestarea galileanului, s-a reunit „o mulţime mare de oameni cu săbii şi ciomege, trimişi de conducătorii preoţilor şi de bătrânii poporului" (Matei 26:47), şi „de către cărturari" (Marcu 14:43), iar Ioan aminteşte că au participat „o cohortă şi nişte gărzi, trimise de conducătorul preoţilor şi de farisei" (18:3). Nu s-ar putea spune precis dacă marele preot avea întotdeauna la dispoziţie o cohortă romană sau dacă a dispus de serviciile soldaţilor romani doar în contextul sărbătorii pascale.

De la Ana ca Caiafa

    Imediat după arestare, Iisus a fost dus de cohorta romană şi de gărzile iudeilor „mai întâi la Ana" (Ioan 18:13). Acesta era un fost mare preot (6-15 d.Ch.) şi, totodată, socrul lui Caiafa, marele preot în funcţie. Deşi Ana fusese destituit de guvernatorul Valerius Gratus, este posibil ca unii dintre iudei să fi considerat că poziţia de mare preot este deţinută pe viaţă. Renan sugera că liderii religioşi ai iudeilor erau încă sub autoritatea lui Ana şi că acesta ordonase, de fapt, arestarea lui Iisus, în timp ce Caiafa ar fi fost un simplu instrument în mâna socrului său. Ca întemeitor al unei dinastii sacerdotale, Ana era încă un lider respectat. Un frate, un ginere, un nepot şi cinci fii ai săi ocupaseră poziţia de mare preot. Mai târziu, după înălţarea lui Iisus, apostolii Petru şi Ioan au fost interogaţi de liderii religioşi din Ierusalim, între aceştia fiind inclus şi Ana (Faptele apostolilor 4:5, 6). Nu este de mirare că Iisus a fost dus mai întâi înaintea lui.

    După audiere, „Ana L-a trimis legat la Caiafa, marele preot"[4] (Ioan 18:24), unde „erau adunaţi cărturarii şi bătrânii" (Matei 26:57), precum şi conducătorii preoţilor (Marcu 14:53). Mai mulţi martori mincinoşi I-au adus diferite acuze. Deşi evangheliştii nu le amintesc, este uşor de presupus că acestea erau reluări ale incriminărilor din timpul activităţii publice a lui Iisus: că nu respecta Sabatul, că era posedat de demoni, minunile Lui fiind de fapt vrăji, că era un om imoral care îşi petrecea timpul în compania păcătoşilor şi a femeilor desfrânate etc. Singura acuzaţie menţionată în Biblie a fost cea legată de dărâmarea Templului. „Acesta a zis: Eu pot să dărâm Templul lui Dumnezeu şi să-l reconstruiesc în trei zile!" (Matei 26:61). De fapt, Iisus spusese: „Dărâmaţi acest Templu, şi în trei zile îl voi ridica!" (Ioan 2:19) Oricum, El vorbise despre templul trupului Său, care avea să fie ridicat din mormânt la trei zile după moarte. Istoricul Helen Bond aprecia că, în realitate, Caiafa nu a avut intenţii răuvoitoare, intenţionând doar să apere Templul în faţa ameninţării pronunţate de Iisus. Acuzaţia că Iisus, care îi alungase recent pe cei care făceau negoţ în Templu pentru că desacralizau Casa Tatălui Său, ar fi intenţionat să distrugă acest Templu, era însă evident forțată.

    Cum declaraţiile martorilor „nu se potriveau" (Marcu 14.56), Caiafa a simţit că Iisus le-ar putea scăpa printre degete şi a făcut un gest care a şocat asistenţa. După ce a obţinut declaraţia lui Iisus că El este Christosul, Fiul lui Dumnezeu (Matei 26:63), marele preot şi-a rupt haina preoţească. Conform legii levitice, ruperea veşmintelor de preot atrăgea pedeapsa cu moartea (Leviticul 10:6). Totuşi, conform unei datini, „în caz de blasfemie, un preot putea să-şi sfâşie veşmintele în semn de groază faţă de păcat şi totuşi să fie nevinovat"[5] . Legea dată de Dumnezeu fusese înlocuită cu tradiţii şi legi gândite de oameni. Gestul marelui preot a avut efectul scontat, deşi a fost nejustificat, întrucât, după cum observa Ioan Fruma[6], legile evreieşti nu sancţionau revendicarea identităţii mesianice, niciunul dintre ceilalţi pretendenţi mesianici din epoca respectivă nefiind urmărit penal sau pedepsit de autorităţile iudaice.

    Graba preoţilor de a obţine condamnarea lui Iisus avea un motiv. Nazarineanul avusese parte de o intrare triumfală în Ierusalim. Dacă Iisus nu era condamnat şi executat în ziua arestării, ar fi urmat o săptămână de întârziere, datorită sărbătorii Paştelor, timp care ar fi putut însemna o coagulare a opiniei populare în sprijinul eliberării lui Iisus.

[2] Max I. Dimont, Op. cit., p. 147, 148

[3] Renan, Viaţa lui Isus, Chişinău, Editura Universitas, 1991, p. 134 

[4] Iosif Caiafa, mare preot între anii 18-36 d.Ch. A fost numit în această funcţie de guvernatorul Valerius Gratus.

[5] Ellen White, Viaţa lui Iisus, Bucureşti, Viaţă şi Sănătate, 2004, p. 657

[6] Ioan Fruma, Procesul lui Iisus în lumina noilor documente şi descoperiri arheologice, Bucureşti, Roza Vânturilor, 2000, p. 226  

Taguri:

sanhedrin, proces, patimi,

Recomandăm:

• Nehotărâţi cu privire la Patimile lui Christos
• Cu spatele la Infinit
• Weekend de Florii în România - credincioși, gay și hoți
• Lumea văzută de pe cruce
• Tăcerea Mielului
• Mutilarea lui Dumnezeu - artă în contrapunct
• Contemporan cu Săptămâna Patimilor