Preşedintele (ne)aşteptat al europenilor
februarie 2010 | Christian Sălcianu | Politică
Visul Statelor Unite ale Europei s-a împlinit, cel puţin la nivel formal, prin alegerea la 19 decembrie 2009 a primului preşedinte stabil al Consiliului European.
"Pe cine sun dacă vreau să vorbesc cu Europa?" (Henry Kissinger, fost secretar de stat al SUA)
Deşi estimările îl dădeau sigur perdant, fostul premier al Belgiei a devenit, surprinzător, preşedintele Consiliului European. Sfidând previziunile din presă, dar şi pe ale analiştilor şi politicienilor, Herman van Rompuy a câştigat încrederea celor 27 de conducători ai statelor membre UE.
Unii îl văd pe Van Rompuy ca pe o figură ştearsă, fără charismă, un om practic necunoscut pe plan internaţional, în timp ce alţii îl recomandă ca fiind premierul ce a adus stabilitatea economică şi politică a Belgiei, un om al echilibrului şi continuităţii. Conspiraţioniştii identifică în el un personaj educat în şcolile iezuite şi, astfel, un infiltrat care slujeşte intereselor Papei sau un membru Bilderberg, cu aspiraţii care vizează o nouă ordine mondială.
În 1849, în discursul rostit la Congresul Internaţional al Păcii de la Paris, Victor Hugo a folosit explicit sintagma „Statele Unite ale Europei", ideea fiind reluată de diferiţi politicieni şi filosofi - Garibaldi, Mazzini, Stuart Mill şi chiar anarhistul Bakunin. S-a vorbit despre Statele Unite ale Europei de la tribune, dar şi în corespondenţe la nivel înalt, printre cei preocupaţi de subiect fiind George Washington, Willy Brandt şi Winston Churchill. Probabil cele mai excentrice poziţii sunt cele ale lui Troţki - visând la „Statele Unite Sovietice ale Europei" - şi Wilhelm al II-lea, care, în plin nazism victorios asupra continentului, vedea „mâna lui Dumnezeu care făcea minuni", promiţând un „continent european unit", şi anume „Statele Unite ale Europei sub conducere germană".
Fără menajamente, Liberation a asociat funcţia de preşedinte al Consiliului European cu un „element pur decorativ". La polul opus, Daily Mail a estimat că deţinătorul acestui mandat va avea „o putere enormă". Cele două perspective delimitează un spectru complex de opinii şi proiectează profilul ciudat al unui post a cărui structură alternează între armătură de fier şi pulbere decorativă, un post cu aparenţa unui nucleu dur şi totuşi suspect de umplutură.
Nevoia de un preşedinte. Sau de doi?
Desigur, Uniunea Europeană a fost dintotdeauna un model de unitate în diversitate. Aşa s-au explicat diversitatea perspectivelor şi fondul comun, diferenţele şi aspiraţiile unioniste ale popoarelor ce o constituie. Unul dintre argumentele dominante în favoarea profilului democratic al UE a fost chiar propunerea pentru sistemul de conducere şi administrare. Pe lângă instituţiile stabile ale UE (parlament, comisie, curte de justiţie europeană), preşedinţia Uniunii a avut un caracter aparte. Fiecărui stat membru i-a revenit conducerea Uniunii prin rotaţie, pentru o perioadă egală, de şase luni, şeful statului respectiv sau şeful guvernului deţinând funcţia de „preşedinte în exerciţiu". În timp, s-a simţit nevoia de o preşedinţie stabilă, cu accent pe continuitate, tocmai pentru că la fiecare jumătate de an era propusă o nouă agendă, urmată de o nouă rundă de negocieri pentru implementarea acesteia.
Ce este Consiliul European?
Constituit în 1974 ca un forum de discuţii ale şefilor de stat şi de guvern din Europa, Consiliul European, care a căpătat statut formal în 1992 prin Tratatul de la Maastricht, are rolul de a defini direcţiile şi priorităţile politice generale ale Uniunii Europene. Instituţia nu exercită funcţii legislative. Prin aplicarea Tratatului de la Lisabona de la 1 decembrie 2009, Consiliul European a devenit una din cele 7 instituţii ale UE.
De la 1 ianuarie 2010, Uniunea Europeană are un preşedinte stabil. Deşi evenimentul este marcant pentru istorie, Financial Times amintea că „natura exactă a acestui job a fost dintotdeauna un pic vagă", că „are o legitimitate îndoielnică", „nu se bazează pe o unitate concretă", că „preşedintele nu are o politică externă unitară" şi, probabil aspectul de bază, că „preşedintele nu este ales de populaţie"[1]. Dacă se adăugă şi faptul că sistemul preşedinţiei rotative semestriale rămâne în vigoare, cele două forme de conducere funcţionând în paralel, ambiguitatea se accentuează.
Prevăzând acest lucru, José Luis Zapatero, prim-ministru al Spaniei şi cel care deţine pe parcursul primului semestru din 2010 preşedinţia Consiliului, s-a întâlnit deja cu Van Rompuy, cei doi căzând de acord să constituie grupe de lucru pentru a asigura o coordonare între preşedinţia permanentă şi cea rotativă a Uniunii. În acelaşi timp, premierul spaniol a declarat că ţara sa va avea o poziţie de culise în demersurile propuse, rolul său fiind de a sprijini noile structuri de conducere ale Uniunii.
Herman Van Rompuy - Un traseu inedit: teologie, filosofie, economie
Profilul lui Herman Van Rompuy este unul complex. Educat la şcoala iezuită Sint-Jan Berchmanscollege, devine apoi licenţiat în filosofie şi obţine un master în economie, ambele în cadrul Universităţii Catolice Leuven.
Participant activ în politica şi economia ţării sale, a fost pe rând consilier al ministrului finanţelor şi al premierului, apoi senator, secretar de stat, ministru de finanţe şi vicepremier, iar în final prim-ministru al Belgiei. Face parte dintr-o familie de politicieni, fratele, sora şi fiul său fiind implicaţi în politică, deşi în tabere diferite.
Este pasionat de haiku, formă scurtă de poezie japoneză, pe care o postează pe blogul său. Este cunoscut ca un om etic, creştin catolic practicant, un apărător al păcii şi al căii de mijloc. Nu iese în lumina reflectoarelor, nu caută senzaţia, este promotorul abordării problemelor în linişte, pas cu pas. Spune despre sine că „deşi am avut funcţii importante, nu sunt un om important".
Vorbind despre profilul său ca preşedinte al Consiliului European, Van Rompuy a afirmat: „A fost o dezbatere importantă cu privire la profilul viitorului preşedinte al întâlnirilor Consiliului European, însă un singur profil este posibil: cel al dialogului, unităţii şi acţiunii".
Întrucât deţine un master în economie obţinut după o licenţă în filosofie în cadrul unei universităţi creştine, revista Capital titra că Van Rompuy este „teologul convertit la economie", în discursurile sale regăsindu-se deopotrivă filosofia, teologia şi economia.
Cu un premier spaniol dispus să stea în linia a doua, de la 1 ianuarie 2010 Herman Van Rompuy a devenit personalitatea de care poziţia de preşedinte stabil al Consiliului European va rămâne legată pentru totdeauna. Le Figaro comenta că „primul care va ocupa funcţia îi va da o turnură decisivă".
[1] „Europe does not need a big shot", Financial Times, 26 octombrie 2009
Taguri:
uniune, ue, rompuy, presedinte, daniel, nabucodonosor, profetie, unire
Recomandăm:
