Păcat de cuvinte

    Doi politicieni, o înjurătură, un blog de jurnalist şi scandalul e gata. Se ambalează în falsă indignare şi se oferă publicului spre dumicat.

 

    După ce preşedintele ţării „confiscă" telefonul unei ziariste şi îşi înregistrează accidental comentariile injurioase la adresa acesteia, iar înregistrarea lansează la cote maxime audienţele televiziunilor, s-ar putea spune că publicul român şi-a luat porţia de mirare în faţa lipsei de diplomaţie a politicienilor. Însă mediatizarea generoasă a jignirilor aduse recent de liderul unei organizaţii de partid chiar preşedintelui partidului confirmă faptul că românilor le place să exploateze verbalizarea licenţioasă a frustrării, care, de altfel, nu le este deloc străină.

Patimă veche - sudalma

    Acasă, la televizor, la volan, la coadă la poştă, românii îşi exprimă fără oprelişti nemulţumirile. Folosirea unui ton revendicativ - căruia unii îi spun „tupeu" - şi a cuvintelor jignitoare - pe care unii le numesc „înjurături" - constituie, aparent, reţeta românească pentru obţinerea succesului în varii domenii.

 

    Această reţetă nu este nicidecum nouă. Aşa se face că observaţiile lui Simion Mehedinţi, de la început de secol XX, încă au o puternică notă de actualitate. Academicianul scria[1] că „poporul românesc înjură azi cu o adevărată pornire. Pentru un lucru de nimic, înjurătura e gata. Ce auzi la munca câmpului, în piaţă, prin fabrici, la cazărmi şi chiar în preajma şcolilor şi a bisericilor te înmărmureşte. Până şi în împrejurări grele, când ai crede că fiecare cuvânt trebuie să fie cântărit, românul tot n-a isprăvit cu înjurătura şi cu vorbele rele."

 

    Sudalma este o patimă veche a românului. Acum mai bine de patru secole, mitropolitul Antim Ivireanul se revolta faţă de acest obicei într-o didahie[2]: „Ce neam înjură ca noi, de lége, de cruce, de cuminecătură, de morţi, de comândare, de lumânare, de suflet, de mormânt, de colivă, de prescuri, de ispovedanie, de botez, de cununie şi de toate tainele sfintei bisérici şi ne ocărâm şi ne batjocorim noi înşine légia?! Cine din păgâni face aceasta sau cine-ş măscăréşte légia ca noi? Oare nu înjurăm cu acéstia toate pre Dumnezeu? Oare nu ocărâm cu acéstia poruncile lui?"

Blestemul de ieri

    Derulând şi mai în urmă istoria, s-ar părea că, la origine, înjurătura avea o semnificaţie diferită de cea pe care o are astăzi. Cel puţin aşa susţine istoricul Adrian Majuru, care scria într-un articol că „a înjura" are ca rădăcină cuvântul „'a jura', de la 'juro, jurare', care înseamnă 'a te ţine de cuvânt', 'a fi cinstit'. Prefixul negativ 'in' dă verbul 'injuro, injurare', care înseamnă 'a ocărî', 'a fi nedrept', 'a nu te ţine de cuvânt'"[3]. Aşadar, o interpretare a cuvântului „a înjura" ar fi demascarea unui comportament lipsit de onoare. Cel care înjura declara public necinstea interlocutorului şi îi aplica o sancţiune.

 

    Uneori, această sancţiune presupunea redirecţionarea interlocutorului la propriile origini. Istoricul crede că o posibilă explicaţie a genezei acestui tip de înjurătură este faptul că „individul cu pricina este într-atât de nereuşit, încât ar trebui să se mai nască o dată, pentru a mai trece prin ciclul naturii. Să aibă astfel o a doua şansă de îndreptare"[4].

 

    Alteori, înjurătura lua forma unui blestem, care proiecta întâmplări nefericite asupra viitorului interlocutorului. Blestemul era înconjurat de o aură mistică, iar utilizarea unor cuvinte interzise din pricina uzului lor sacru contribuia la întărirea sentimentului de teamă indus de imprecaţie.

Cine înjură mai mult?

 

O cercetare efectuată într-o universitate din Suedia a arătat existenţa unor diferenţe semnificative între limbajul injurios al femeilor şi cel al bărbaţilor. Annika Svensson, autoarea studiului, a observat că femeile înjură mai puţin decât bărbaţii, şi folosesc cuvinte mai puţin agresive decât cele folosite de reprezentanţii sexului tare^a. Svensson a încercat să găsească şi o explicaţie plauzibilă pentru diferenţierea aceasta, semnificativă şi prin prisma faptului că Suedia este cunoscută pentru promovarea principiilor societăţii egalitare, în care bărbaţii şi femeile au aceleaşi drepturi şi obligaţii. Concluzia la care a ajuns cercetătoarea a fost aceea că femeile înjură mai puţin, datorită aşteptărilor cu privire la rolul lor social. Mai exact, deoarece femeile sunt acelea care au grijă de copii, societatea se aşteaptă ca ele să nu folosească vulgarităţi, pentru a nu le transmite mai departe copiilor.

 

_a. Annika Svensson, Gender Differences in Swearing: Who the ^**** Cares?, Universitatea din Stockholm, 2004

 

 

Înjurătura de azi

 

    Astăzi, înjurătura păstrează ideea blestemului, prescurtat la câteva cuvinte care şi-au îngropat semnificaţia în colbul istoriei. Totuşi, deşi pentru cei mai mulţi dintre utilizatorii lor, cuvintele murdare nu mai au sens în sine, pentru toţi este clar că ele au o încărcătură morală negativă. Sunt cuvinte interzise, cuvinte tabu.

 

    Literatura de specialitate face distincţie între folosirea cuvintelor tabu şi folosirea unui limbaj ofensator, separare utilă mai ales în procesele judecătoreşti, unde limbajul ofensator poate costa foarte scump. De exemplu, potrivit articolului 2031 din Codul Penal, hărţuirea sexuală - care include şi aluziile verbale cu conotaţie sexuală[5] - se pedepseşte cu închisoare de la 3 luni la 2 ani sau cu amendă.

 

    Potrivit lui Magnus Ljung[6], profesor emerit în cadrul Universităţii din Stockholm, există două tipuri de înjurături: sociale - cele rostite cu scopul integrării într-un grup de referinţă - şi agresive - cele exprimate în condiţii de adversitate. Înjurăturile, deci, sunt determinate uneori şi de motive identitare, deşi forma la care ne gândim instinctiv atunci când vorbim de înjurături este cea motivată de impulsul de a ne exprima sentimentele negative.

---

[1]     Simion Mehedinţi, Altă creştere. Şcoala muncii, ed. I, Bucureşti, 1919

[2]     Antim Ivireanul (c. 1660-1716), "La Duminica Vameşului, cuvânt de învăţătură", în Opere, ed. G. Ştrempel, Bucureşti, Editura Minerva, 1972, p. 25, 26

[3]     Adrian Majuru, „Originea înjurăturii", ZF, 10 aprilie 2009.

[4]     Ibidem.

[5]     Conform Legii 202/2002 privind egalitatea de şanse pentru femei şi bărbaţi, hărţuirea sexuală este „situaţia în care se manifestă un comportament nedorit cu conotaţie sexuală, exprimat fizic, verbal sau nonverbal, având ca obiect sau ca efect lezarea demnităţii unei persoane şi, în special, crearea unui mediu de intimidare, ostil, degradant, umilitor sau jignitor".

[6]     Magnus Ljung, Om SVORDOMAR. Stockholm: Akademilitteratur, 1984

Taguri:

blestem, injuratura, sudalma, impulsuri, emotii,

Recomandăm:

• Scandalul la români - şi circ, şi pâine
• Blestemele preoțesti, un tabu pentru BOR?
• Un judecător american a decis că rugăciunile de blestem nu sunt ilegale