PROTOfamilia şi PROMOfamilia
decembrie 2009 | Norel Iacob | Editorial
E limpede că nu exisă familie fără sex (familia se naşte din relaţiile sexuale, prezente sau trecute). Chestiunea arzătoare este că familia, ca instituţie, reprezintă un mijloc de reglementare a sexului, pentru că determină cine trebuie şi cine nu trebuie să aibă relaţii sexuale şi cu cine. Ideea "odioasă" asociată familiei-instituţie este că nu există sex fără familie.
Sexul este forţa motrice a biologiei, iar puterea este cheia structurării sociale. După cum excelent ne-a sugerat Göran Therborn, în relaţiile umane sexul şi puterea sunt monede convertibile, transformându-se uşor una în cealaltă. Sexul poate aduce puterea (prin seducţie), iar puterea poate aduce sexul (prin forţă sau prin cumpărare).
În acest context, tendinţa refractară a celor mai mulţi oameni faţă de familie ca instituţie se bazează pe o confuzie. În mod curent, oamenii înţeleg familia-instituţie aproape exclusiv ca pe un set de reguli şi norme limitative, impuse social. Cu alte cuvinte, familia-instituţie este percepută ca familie „instituţionalizată", cu sensul peiorativ implicit.
Încă de acum aproape şapte decenii se propunea tranzitul familiei dinspre „instituţie" spre „tovărăşie", unde „tovărăşia" desemna pe atunci familia ai cărei membri ar dezvolta mai multă afecţiune reciprocă şi relaţiiprofunde. Propunerea a ilustrat un curent de gândire care accentuează sistematic conflictul dintre cele două imagini ale familiei. Prezumţia este că afectivitatea lipseşte în familiile-instituţie, în care există reguli - drepturi şi obligaţii. Cu alte cuvinte, dragostea nu face casă bună cu regulile. Dacă e dragoste atunci se presupune existenţa liberului schimb care se autoreglează. Dacă există reguli, atunci dragostea e vătămată, iar convieţuirea devine convenţie constrângătoare, cu efecte nocive asupra membrilor familiei.
A trecut suficient timp de la naşterea opoziţiei faţă de familia-instituţie, care, cu toate acestea, nu a dispărut, în principal datorită unei intuiţii de bun-simţ care funcţionează la nivelul masei populaţiei. Oamenii continuă să recunoască beneficiile unei legături matrimoniale instituţionale, în care soluţia optimă e echilibrul: familia condusă de dragoste trebuie să includă atât modelele relaţionale guvernate de drepturi şi obligaţii, cât şi o distribuire corectă a resurselor puterii între membrii familiei. Aşa funcţionează adevărata instituţie familială - nu patriarhală (condusă de putere), nu coabitaţională (condusă de sex).
Cultul iubirii, s-a născut abia pe la jumătatea secolului al XX-lea, în opoziţie cu relaţiile maritale. La origine stă ideea, perpetuată şi dezvoltată până la noi, că există o contradicţie clară între caracterul contractual şi voluntar al căsătoriei şi caracterul spontan, necontrolabil al iubirii-pasiune. Pasiunea, cu avântul ei irezistibil şi copleşitor, capabilă să trezească trăiri incredibile, e celebrată de atunci şi până astăzi ca un adevărat vis/ideal al iubirii şi sexualităţii. Manifestarea liberală a acestor impulsuri sentimentale şi sexuale a fost văzută ca o verigă esenţială în procesul valorizării femeii. Păstrarea castităţii premaritale a fost prima redută asediată şi ţinta primelor anunţuri profetice că morala iudeo-creştină îşi dă ultima suflare.
Ideea promovată prezintă indiciile unei fraude intelectuale. Adevărul este că revoluţia sexuală nu este neutră, nu aduce benefi cii egale femeilor şi bărbaţilor. în fapt, revoluţia sexuală a slujit intereselor bărbaţilor care şi-au urmat mai liber fanteziile sexuale şi astfel, în final, a limitat tocmai câştigul pe care femeile sperau să-l obţină prin eliberarea rolurile tradiţionale.
Recomandăm:
