Microscopul teologiei vs. Decalogul ştiinţei

Poporul evreu a trecut ca pe uscat prin mijlocul apelor, dar nu în Marea Roşie, ci undeva în Delta Nilului. Concluzia, aparţinând unor cercetători de la Centrul Naţional pentru Cercetări Atmosferice şi de la Universitatea din Colorado (SUA), a fost pe prima pagină la Reuters şi BBC, în luna septembrie.

Simulările pe computer i-au condus pe specialişti la concluzia că ar fi putut exista o combinaţie favorabilă de vânturi şi curenţi subacvatici care să aducă la lumină, pentru un interval de cca 4 ore, un pod de nisip pe care evreii să traverseze apa. Cercetătorii atribuie fenomenul unor factori naturali, dar în Biblie scrie că „Domnul a pus marea în mişcare". (Exodul 14:21)

Demersul acestor cercetători aminteşte de unul similar al autorului german Werner Keller, care, în 1955, publica Şi totuşi Biblia are dreptate. Tradusă în 25 de limbi şi vândută în milioane de exemplare, cartea urmărea să aducă argumente în favoarea Bibliei. În fapt, Keller a colecţionat o serie de detalii istorice, geografice şi arheologice, care arată că ar fi putut avea loc anumite fenomene naturale pe care oamenii le-au atribuit intervenției divine, nefiind capabili să şi le explice altfel. Fideli acestui mod de interpretare a minunilor biblice, unii au sugerat că Iisus nu a mers pe ape (Matei 14:22-32), ci pe lângă ape, adică pe ţărm. Explicaţiile de acest fel au umplut mii de pagini şi au vândut multe titluri.

Demitologizarea - Noile haine ale Bibliei

Situații și evenimente miraculoase apar în tradițiile multor religii, iar studiul comparativ al acestor religii poate, într-adevăr, să descopere situaţii care dau de gândit. Se ştie de pildă că, în trecut, unele triburi credeau că vulcanii sunt locuinţele zeilor. Ori de câte ori vulcanul cutremura pământul sau arunca cenuşă şi flăcări „pe nări", aceste populaţii primitive îşi închipuiau că zeul este supărat și, de aceea, îi jertfeau animale sau chiar oameni. Astăzi, oamenii de ştiinţă știu cauzele erupţiilor vulcanice și explicaţiile nu au nimic de-a face cu zeii. Trebuie aplicată o schemă similară de interpretare și Bibliei, presupunând că miracolele biblice au fost evenimente naturale, capabile să sperie o populaţie primitivă, dar explicabile ştiinţific? Vindecarea instantanee a bolilor, mersul pe ape sau învierea morţilor sunt, oare, fenomene explicabile prin mecanisme cunoscute şi legi naturale?

Se porneşte adeseori de la premisa că ştiinţa a răsturnat credinţa din carul victoriei, dovedind că aceasta ar fi rodul unor legende şi mituri fecunde. Apoi, cu bunăvoinţă olimpiană, oamenii de ştiinţă se apleacă să întindă o mână credinţei prăfuite, prin explicaţii ştiinţifice care să-i arate celui ce crede în Dumnezeu şi celui care stă încă în cumpănă, „cum s-au petrecut lucrurile în realitate". Oamenilor de ştiinţă li s-au alăturat pe acest drum chiar şi unii teologi. Poate fi amintit Rudolf Karl Bultmann (1884-1976), teologul german care şi-a propus să demitologizeze Biblia, curăţând-o de tot ce contravine raţiunii umane. Aceeaşi dorinţă i-a animat şi pe reprezentanţii grupului The Jesus Seminary, fondat în 1985, care declarau că „Christos al crezurilor şi dogmelor, care a fost prezentat cu tărie în Evul Mediu, nu mai poate obţine consimţământul unanim al acelora care au văzut cerurile prin telescopul lui Galilei."¹

Nimeni nu neagă existenţa unor similitudini între anumite întâmplări descrise în Biblie şi evenimente asemănătoare prezentate în literatura antică. Despre Potopul căruia i-a supravieţuit Noe găsim aluzii şi în miticul poem Epopeea lui Ghilgameş. Se pare însă că, într-o epocă guvernată de raţiune şi teorii naturaliste, este mai convenabil să presupui că autorii biblici s-ar fi inspirat din legendele şi miturile vremii, decât să accepţi că detalii şi înregistrări ale unor evenimente reale s-ar fi putut păstra, în forme mai mult sau mai puţin fidele realităţii istorice, în tradiţiile şi creaţiile culturale ale diferitelor triburi şi popoare. Până la urmă, care ar fi şansele ca, în diverse colţuri ale lumii, triburi şi populaţii care nu au avut legături să imagineze aceeaşi poveste despre Potopul care a devastat lumea şi căruia i-a supravieţuit o singură familie?

Sceptici şi contrasceptici

Negarea minunilor, ca şi respingerea existenţei lui Dumnezeu, îşi are rădăcinile în gândirea filosofică a secolului al XVII-lea şi în Iluminismul secolului următor, când gânditorii timpului au căutat să înţeleagă raţional ordinea realităţii obiective. În discursul raţional, religiei i s-a acordat cel mult creditul de proptea a moralităţii. Minunile au fost definite de sceptici drept rod al imaginaţiei umane şi nimic mai mult. Printre cei mai aprigi contestatari ai minunilor s-a aflat filosoful Benedict Spinoza (1632-1677), autorul Tratatului teologico-politic publicat în 1670. Spinoza credea că există o ordine neschimbată a naturii, derivată din perfecţiunea divină. Minunile, ca intervenţii neaşteptate şi inexplicabile în ordinea naturală a lucrurilor, ar fi însemnat, în opinia sa, că Dumnezeu acţionează contrar voinţei Lui. De aceea, Spinoza a presupus că „minunile" ar fi evenimente bazate pe legi naturale pe care omul nu le cunoaşte încă.

Criticile aduse Bibliei şi afirmaţiile împotriva minunilor au fost combătute de teologi, filosofi şi chiar de către oamenii de ştiinţă ai vremii. Teologul elveţian Jean Le Clerc (1657-1736) observa că dacă minunile ar fi evenimente bazate pe legi naturale ar fi trebuit să se repete. Apele Mării Roşii ar fi trebuit să se despartă şi altă dată, chiar dacă nu era niciun război la hotarele ei. Cum s-ar putea explica faptul că atunci când Iisus îi spunea unui bolnav - paralitic, lepros sau surdo-mut - că este sănătos, legile naturale deveneau active chiar în acel moment? Le Clerc nota că minunile biblice sunt conexate unor situaţii, persoane, grupuri de persoane şi situaţii de criză, precum şi voinţei lui Dumnezeu care intervenea uneori în aşa fel încât să fie clar că salvarea omului I se datorează. Filosoful englez Samuel Clarke (1675-1729) susţinea că pentru un Dumnezeu omnipotent minunile nu sunt mai greu de făcut decât lucrurile „naturale".

Jean Alphonse Turretin (1671-1737) şi Jacob Vernet (1698-1789), profesori de teologie la Geneva, au publicat Traité de la vérité de la religion chrétienne, în zece volume, în care minunea era definită ca o „lucrare ieşită din comun, aflată în afara cursului obişnuit al naturii şi înfăptuită prin voinţa atotputernicului Dumnezeu, astfel încât martorii o consideră extraordinară şi supranaturală."² Vernet excludea posibilitatea ca minunile să fie rezultatul unor legi naturale necunoscute, în condiţiile în care Biblia înregistrează minuni numeroase şi diverse, grupate uneori într-o anumită perioadă de timp (cele zece plăgi care au lovit Egiptul - Exodul 7 - 12) sau în jurul unei anumite persoane (profetul Elisei, Iisus, apostolul Pavel ş.a.). Nu se poate presupune că legile naturale s-ar manifesta atât de... nenatural.

John Polkinghorne, profesor de fizică matematică la Universitatea Cambridge, aprecia că oamenii de ştiinţă resping adeseori religia, pentru că aceasta le cere supunere deplină faţă de o autoritate care nu poate fi luată la întrebări. Biblia şi minunile ei sunt respinse de teama unei Fiinţe supreme şi autoritare, de o carte cu legi inderogabile şi de o organizaţie bisericească ce pretinde ascultare fără a pune întrebări. „Aceşti oameni de ştiinţă se tem că această credinţa religioasă le va cere să comită un act de suicid intelectual."³

1 C. John Collins, Science and Faith. Friends or Foes?, Crossway Books, 2003

2 Citat în William Lane Craig, Resonable Faith, Wheaton, Illinois, Crossway Books, 2008, p. 253

3 John Polkinghorne, Theology in the Context of Science, Yale University Press, 2009, p. 124

Taguri:

teologie, stiinta, religie vs ateism, stiinta si religie,

Recomandăm:

• Liderul mişcării "moartea lui Dumnezeu" a încetat din viaţă
• Când L-a respins ştiinţa pe Dumnezeu?
• „Intelectualii români nu prea cunosc teologia”