Mica Apocalipsă a lui Iisus

    Portretul „profetului Iisus, din Nazaretul Galileii” (Matei 21:11), care prevestea că „Împărăţia Cerurilor este aproape”, primeşte nuanţa definitorie în săptămâna dinaintea crucificării. Atunci Iisus a prezentat una dintre cele mai de impact profeţii ale istoriei creştine  – o profeţie care avea să modeleze întreaga escatologie [1] creştină.

    „Mica apocalipsă”, consemnată în cele trei evanghelii sinoptice (Matei 24, Marcu 13, Luca 21), este cunoscută şi ca „discursul de pe Muntele Măslinilor”. Această profeţie a lui Iisus reprezintă sâmburele escatologiei creştine care avea să se dezvolte prin scrierile apostolice, culminând cu „marea apocalipsă” – descoperirea lui Iisus Christos dată lui Ioan pe Insula Patmos.

    Cuvintele profetice ale lui Iisus vin ca un răspuns la curiozitatea ucenicilor Săi privind destinul Templului din Ierusalim şi sfârşitul lumii prin instaurarea Împărăţiei Mesianice (Marcu 13:1). În gândirea ucenicilor, distrugerea Templului şi „sfârşitul veacului” erau evenimente strâns legate între ele (Matei 24:1-3).

 

Împărăţia care nu mai vine

    Evangheliile şi alte documente istorice din aceeaşi perioadă relevă că la nivel popular exista un grad sporit de aşteptare privind instaurarea „împărăţiei lui Mesia”. Scenariul comun prevedea la venirea lui Mesia o eliberare a evreilor de sub stăpânirea romană şi restaurarea regatului lui Israel (Faptele apostolilor 1:6-7). Aceste speranţe mesianice dospeau de sute de ani în conştiinţa colectivă. Profeţii Isaia, Ieremia şi Ezechiel anunţaseră cu secole înainte de venirea lui Iisus o restaurare a naţiunii iudaice, urmând ca poporul Israel să devină instrumentul folosit de Dumnezeu pentru a conduce lumea. Aşteptările nu s-au împlinit ci, dimpotrivă, după ce au fost eliberaţi şi s-au întors în ţară, au continuat să fie o naţiune mică, slabă şi persecutată de vecinii mai puternici. Persecuţiile din vremea lui Antioh Epifanes (215-164 î.Ch.) sunt elocvente în acest sens. Lovitura de graţie a venit în anul 63 î.Ch., când împăratul Pompei a cucerit Ţara Sfântă, înglobând-o Imperiului Roman.

    În secolele anterioare venirii lui Christos, dezorientarea religioasă a fost accentuată de lipsa manifestării profetice[2] . Spre deosebire de alte vremuri, când Dumnezeu îşi călăuzea şi conducea poporul prin profeţii Săi, în perioada intertestamentară nu a mai vorbit niciun profet trimis de El. Acesta este şi motivul pentru care, în acest interval de tăcere divină, s-a dezvoltat o literatură  religioasă în care se încercau răspunsuri la întrebarea care îi frământa pe toţi evreii: „Dacă lumea a fost într-adevăr creată pentru noi (pentru evrei, n. red) de ce nu stăpânim lumea noastră ca moştenire?” (4 Ezra 6:59) Scrierile apocrife apocaliptice, născute din nevoia de a şti care este viitorul sortit de Dumnezeu poporului Său, au oferit diverse scenarii optimiste. Apocrifele erau însă rodul imaginaţiei oamenilor, nu al revelaţiei divine. După cum afirma teologul F. C. Porter, „viziunile descrise în apocalipse nu sunt deloc viziuni profetice ci ficţiuni literare”. Pseudo-profeţiile trădau disperarea unui popor care aştepta să fie salvat de Dumnezeu. Pe fondul dezvoltării acestor tendinţe îşi începe Iisus activitatea de „profet puternic în faptă şi cuvânt înaintea lui Dumnezeu şi a întregului popor” (Luca 24:19). Mulţi aveau să fie însă descumpăniţi, pentru că planul acestui Mesia nu se potrivea cu speranţele lor.

Escatologie alternativă

    Iisus a preluat conceptele populare în timpul Său, vorbindu-le oamenilor într-un limbaj familiar lor, dar prezentând un mesaj unic şi distinct. Proclamând venirea Împărăţiei Cerurilor (sau Împărăţia lui Dumnezeu), Iisus s-a îndepărtat de prezentarea acesteia ca o împărăţie lumească, instaurată prin alungarea autorităţilor romane, şi a vorbit despre o împărăţie care „nu este din lumea aceasta” (Ioan 18:36). Ca un bun pedagog, El nu a contrazis direct înţelegerile eronate ale contemporanilor Săi, ci a pornit de la ceea ce credeau aceştia, pentru a-i ajuta să înţeleagă un adevăr superior.

    În discursul de pe Muntele Măslinilor, Iisus a răspuns întrebării ucenicilor dar, discret, a înlocuit scenariul clasic din literatura apocaliptică cu o escatologie alternativă. Conform apocalipticii iudaice, războaiele, epidemiile şi dezastrele naturale erau considerate semne ce anunţau sfârşitul lumii. Şi în religiile păgâne dezastrele în sine erau instrumentele prin care se producea sfârşitul. În schimb, Iisus i-a avertizat pe ucenicii Săi să nu interpreteze conflictele politice, foametea, epidemiile şi cutremurele drept semne ale sfârşitului. Acestea erau semne ale „începutului durerilor”, nicidecum ale sfârşitului (Matei 24:8).

Anti-profeţia

    Ucenicii au întrebat când va avea loc sfârşitul[3], dar Iisus nu a răspuns acestei întrebări, atrăgând atenţia că „despre ziua sau ora aceea nu ştie nimeni” (Marcu 13:32 ). Abordării convergente a ucenicilor, care asociau distrugerea templului cu sfârşitul lumii, Iisus i-a substituit o abordare secvenţială. În timp ce întrebarea ucenicilor viza un singur eveniment, răspunsul lui Iisus s-a referit la două evenimente distincte – căderea Templului şi sfârşitul veacului. Iisus însuşi „a amestecat descrierea acestor două evenimente. Dacă le-ar fi descoperit ucenicilor evenimentele viitoare, aşa cum le vedea El, ei n-ar fi putut suporta priveliştea. Din milă pentru ei, El a amestecat descrierea celor două mari crize, lăsându-i pe ucenici să cerceteze ei înşişi înţelesul”[4] . Din acest motiv, discursul lui Iisus nu poate fi citit doar dintr-o perspectivă strict istorică sau doar escatologică. Distrugerea Ierusalimului – un sfârşit de lume dealtfel – devine un prototip al escatonului.

---

[1] Escatologie - concepţiile religioase despre sfârşitul lumii şi al fiinţei umane.

[2]„Pentru toate acestea au voit iudeii şi preoţii să le fie Simon (Macabeul) cârmuitor şi arhiereu în veac, până se va scula prooroc credincios" (1 Macabei 14:41).

[3] „Spune-ne când se vor întâmpla aceste lucruri şi care va fi semnul când se vor împlini toate aceste lucruri?" (Marcu 13:4)

[4]

 

Taguri:

apocalipsa lui isus, isus,