Lecţia de ştiinţe naturale
Ştiinţă de Florin Lăiu | septembrie 2009
Înţelepciunea lui Dumnezeu în Creaţie
În natură există lecţii uimitoare despre Dumnezeu. Arno Penzias, un fizician laureat Nobel (1978), afirma că „astronomia ne conduce la un eveniment unic, un Univers care a fost creat din nimic, cu un foarte delicat echilibru necesar pentru a oferi exact condiţiile care se cer pentru a permite viaţa, şi anume unul care are la bază un plan (s-ar putea zice chiar 'supranatural'). Astfel că observaţiile ştiinţei moderne par să ducă la aceleaşi concluzii ca şi intuiţia veche de secole"[1] .
Într-adevăr, faptul că Pământul are o anumită dimensiune şi o anumită poziţie în sistemul solar, că Luna are exact dimensiunile şi distanţa de la Pământ necesare pentru a stabiliza, prin gravitaţia ei, rotaţia Pământului, că Soarele are exact masa, compoziţia şi dimensiunile care fac posibilă existenţa vieţii pe Pământ, că avem un anumit loc în galaxie, şi nu altul, că atmosfera Pământului are o anumită compoziţie, şi nu alta, şi că este o atmosferă limpede, toţi aceşti factori, şi mulţi alţii, răspund nu numai de posibilitatea existenţei vieţii pe Pământ, ci şi de posibilitatea pământenilor de a cerceta Universul.
Toate observaţiile de acest gen, în logica normală, trădează existenţa unei Inteligenţe Infinite care a stabilit un rost al tuturor lucrurilor. Naturaliştii le consideră simple coincidenţe, rezultate ale unor forţe oarbe care ţin de legile statistice. Dar aceste legi au limitele lor şi nu pot explica o evoluţie cu sens, nici salturi spre niveluri superioare. Există limite ale variaţiei, care nu permit o explicaţie evoluţionistă generalizată. Dacă atâtea specii sunt adaptate condiţiilor de mediu, unele neavând organe vizuale (de exemplu, multe specii de viermi), altele reproducându-se asexuat (multe plante, protozoarele, hidrele, chiar şi unele insecte), ce nevoie stringentă ar fi putut crea ochiul sau diferenţierea sexuală?
Paul Lüth remarca (într-o carte publicată în România comunistă! - Ziua facerii şi omul viitorului) că există atâtea „fenomene care nu pot fi explicate prin trecutul speciei, de exemplu: numai la om, puiul care se naşte rupe părţi din ţesuturile materne odată cu membranele oului... La animale, această particularitate nu există. Animalele nasc fără riscuri, chiar şi maimuţele superioare. Ce înseamnă această inovaţie a naturii? Nu ştim".[2] Pe marginea citatului, îmi notasem, acum trei decenii, referinţa la Geneza 3,16.17 („Îţi voi spori suferinţa purtării sarcinii; cu durere vei naşte copii...").
Nebunia evoluţionismului creştin
În aceleaşi vremuri de dominaţie ateistă, academicianul Ştefan Milcu şi colaboratorii, în cartea Omul şi civilizaţia, concluzionau: „Aceste discuţii ne arată cât de mari şi de numeroase sunt incertitudinile evoluţiei umane. Iată de ce Leakey spunea (în 1965) că peste câţiva ani ne vom da seama cât de puţin ştim despre originea şi evoluţia omului. Cu siguranţă că această remarcă este suficientă pentru a ne face să privim cu multe rezerve chiar şi certitudinile de până acum".[3]
Deşi există puţină ştiinţă reală cu privire la aceste realităţi, există multe certitudini. În general, oamenilor nu le place să admită că nu ştiu. Unul dintre marii fizicieni, Robert Jastrow, scria cu oarecare amărăciune:
„Ar putea exista o explicaţie sănătoasă a naşterii Universului nostru; dar dacă există, ştiinţa nu poate descoperi o asemenea explicaţie. În urmărirea trecutului, omul de ştiinţă se opreşte la momentul Creaţiei. Aceasta este o dezvoltare peste măsură de stranie şi neaşteptată de nimeni, decât de teologi. Ei au acceptat întotdeauna cuvântul Bibliei. [...] Ne-ar plăcea să continuăm cercetarea aceasta mai departe în trecut, dar există o barieră de netrecut pentru progresul oricărei cercetări. Nu este vorba de încă un an de lucru, nu este vorba de încă un deceniu, de noi măsurători sau de o teorie mai bună; în momentul acesta pare ca şi cum ştiinţa nu va putea niciodată să ridice vălul de deasupra misterului Creaţiei. Pentru omul de ştiinţă care a trăit prin credinţa în puterea raţiunii, povestea se sfârşeşte ca un coşmar. El a escaladat munţii ignoranţei; el este gata să cucerească piscul cel mai înalt; şi când, în sfârşit, reuşeşte să se ridice pe ultima stâncă, este salutat de un grup de teologi care aşteptau acolo de secole".[4]
Un asemenea comentariu îl încurajează pe credincios. Totuşi, afirmarea credinţei în Dumnezeu din partea unui învăţat naturalist nu este neapărat o pledoarie pentru Dumnezeul Genezei. Mulţi sunt tot mai împăcaţi cu ideea că evoluţionismul este metoda creatoare a lui Dumnezeu. Pe lângă faptul că teoriile de acest gen nu pot fi armonizate în mod cinstit cu Biblia şi nu oferă o explicaţie mai bună decât naturalismul pur, ele sunt complet inestetice şi neplauzibile, nu mai puţin monstruoase decât evoluţionismul ateist. Aceste modele implică existenţa morţii, a suferinţei şi a nedreptăţii, a răului, ca fiind incluse de Creator în metodologia Lui, fără nicio explicaţie rezonabilă. Astfel, se propune imaginea unui Dumnezeu monstruos, dezinteresat de sensibilitatea propriei creaţii. Pentru răul real, Biblia ne oferă atât explicaţii rezonabile, cât şi speranţa de salvare, dar evoluţionismele imaginare nu explică satisfăcător sensul răului şi aruncă o umbră densă asupra viitorului.
Mitologizarea capitolului Creaţiei din Geneză nu desfiinţează doar rostul săptămânii şi al repausului săptămânal, care au origine exclusiv religioasă, ci subminează grav şi iremediabil credibilitatea şi autoritatea Bibliei în ce priveşte toate celelalte referiri la acte supranaturale. După ce ai modificat genetic Geneza, Apocalipsa nu mai are nevoie de nicio altă catastrofă; Evanghelia, cu naşterea lui Iisus, cu moartea şi învierea Lui, nu mai reprezintă decât o colecţie de legende pioase, iar mântuirea, o speranţă deşartă pentru spiritele slabe!
Cine este mai tare?
Se ştie că existenţa Universului depinde de constante fizice fin echilibrate: constanta gravitaţională, echilibrul forţelor nucleare, valorile electromagnetismului etc. Dacă doar una dintre aceste constante ar fi foarte puţin diferită, Universul nu ar putea exista. Interesant este însă că, în timp ce forţele cele mai puternice au fost încătuşate de Creator la nivelul microcosmosului, în lumea atomică şi subatomică, în schimb, gravitaţia, cea mai slabă forţă, a fost desemnată să domine Universul. Pentru mine, aceasta este o parabolă a superiorităţii binelui, a principiului dragostei creştine, a adevărului creaţionist; o promisiune a victoriei celor care par slabi în lumea aceasta.
Circula în anii comunismului următoarea anecdotă: La o universitate din Moscova, studenţii asistau la lecţia de evoluţionism. Profesorul argumenta că indivizii cei mai adaptaţi, cei mai tari, supravieţuiesc, iar ceilalţi sunt sortiţi dispariţiei. Studentul Feodor, însă, ridică mâna şi întreabă: „Tovarăşe profesor, dar ce facem cu oaia?" „Care oaie?" „Mă gândeam şi eu..., înainte ca omul să devină om şi să domesticească oaia, cum se face că oaia a supravieţuit, în mijlocul atâtor prădători?"
La fel, cartea Apocalipsei îi descrie pe marii protagonişti ai luptei dintre cele două specii spirituale din Univers ca fiind Mielul şi Fiara. Apocalipsa afirmă cu certitudine că Mielul şi cei care sunt de partea Lui vor învinge Fiara şi pe cei care sunt de partea ei. Credinţa biblică a omului religios, care adesea este sau poate părea puerilă şi jalnică, se va dovedi în cele din urmă mai tare decât ştiinţa arogantului care nu-şi vede lungul limitelor. Ba chiar şi în religie, nu teologia va avea ultimul cuvânt, nici măcar credinţa şi speranţa, ci dragostea - forţa care pare cea mai slabă.
„Dumnezeu a ales lucrurile ‘proaste' din această lume, ca să le facă de ruşine pe cele ‘deştepte'; a ales lucrurile ‘slabe', ca să le facă de ruşine pe cele ‘tari'; a ales lucrurile ‘de nimic' şi ‘dispreţuite' ale lumii, ba chiar lucrurile care nu sunt, ca să le nimicească pe cele care sunt" (1 Cor. 1,27.28). De aceea, creaţionismul este sortit să învingă şi, în ciuda instalării evoluţionismului în academie, în şcoală şi chiar în Biserică, adevărul biblic, atât de serios provocat astăzi, va învinge.
[1] Citat în H. Margenau şi R.A. Varghese (editori), Cosmos, Bios, Theos: Scientists Reflect on Science, God and the Origins of the Universe, Life, and Homo sapiens, La Salle, Illinois, Open Court, p. 78
[2] Paul Lüth, Ziua facerii şi omul viitorului, Bucureşti, Editura Politică, 1969
[3] Ştefan Milcu (coordonator), Omul şi civilizaţia: probleme actuale de biologie umană, Bucureşti, Editura Ştiinţifică, 1967, p. 81
[4] Robert Jastrow, God and the Astronomers, New York, W. W. Norton, 1978, p. 115, 116
Adaugă un comentariu
Semnele timpului îşi rezervă dreptul de a edita sau şterge comentariile care nu
respectă drepturile celorlalţi participanţi la dialog sau bunul simţ.