La mila guvernului

Pagina 1 2

octombrie 2009 | C. Modoran şi M. Toader | Economie

Statul ca principal creditor

Intervenţia statelor pentru a susţine instituţiile financiare, pe timpul crizei, a avut drept consecinţă o creştere a ponderii statului în economie, situaţie dezbătută tot mai mult de analişti. La finalul lui 2008, cancelarul Angela Merkel vorbea despre o intervenţie minimă a statului în economie, declarându-se împotriva asumării unor noi responsibilităţi de către guvern, dar, în ianuarie 2009, „a introdus cel mai amplu program de stimulare economică din istoria postbelică a Germaniei"[6] . Guvernul a achiziţionat 25% din acţiunile Commerzbank din Frankfurt şi a încercat să stimuleze industria auto prin încurajarea conducătorilor auto să-şi schimbe automobilele vechi. Pe lângă astfel de programe, au fost garantate împrumuturi pentru sprijinirea industriei producătoare de maşini. Companii precum producătorul de automobile Opel, firma de construcţii Holzmann sau oţelăria Maxhütte sunt doar câteva exemple de firme private susţinute cu bani guvernamentali.

În Statele Unite, guvernul finanţează, în prezent, nouă din zece ipoteci şi deţine un procent de 80% din AIG, cea mai mare companie de asigurări din lume. Totodată, guvernul deţine 60% din acţiunile companiei producătoare de maşini General Motors. Franța şi Belgia au achiziţionat împreună, la sfârşitul lunii septembrie 2008, un procent însemnat din grupul bancar Dexia. Franţa ajunsese astfel să deţină 25% din acţiuni, iar Belgia, un procent de peste 17%.

Prin mila guvernului

Guvernului îi lipseşte expertiza şi personalul necesar pentru a investi în companii, la scară mare. Aceasta este opinia lui Clemens Fuest, specialist în ştiinţe economice al Universităţii Oxford şi director al Consiliului pe probleme economice din cadrul Ministerului de Finanţe german. Guvernul se poate implica în susţinerea sistemului financiar şi în amortizarea recesiunii prin intermediul programelor de stimulare economică, dar nu ar trebui să ofere susţinere companiilor comerciale, deoarece le împiedică să funcţioneze eficient, a declarat Fuest pentru Der Spiegel.

Deşi oficialităţile americane au afirmat că intervenţiile în economie ale guvernului reprezintă măsuri extraordinare de suport şi nu fac parte dintr-un program permanent, sunt analişti care consideră că adoptarea acestor politici va aduce, pe termen lung, mai degrabă un regres al economiei americane. Pentru Rajshree Agarwal, profesor de afaceri la Universitatea Illinois, „programele de stimulare guvernamentale sufocă inovaţia, spiritul antreprenorial şi dinamica pieţei libere, singurii factori care pot asigura o creştere pe termen lung"[7]. Agarwal subliniază că atunci când consumatorii şi companiile iau decizii economice într-o piaţă liberă, o hotărâre greşită nu este atât de importantă. Dar, când guvernul ia decizii, consecinţele unor eşecuri pot fi catastrofale. Soluţia cea mai bună ar fi fost ca statul să lase piaţa să îşi urmeze cursul. Nu de aceeaşi părere este unul dintre consilierii economici ai preşedintelui Barack Obama, care a declarat că sistemul financiar american funcţionează doar prin „mila" guvernului[8].

Poziţia cetăţenilor

În statele în care guvernul a investit foarte mult în recuperarea instituţiilor, oamenii par a avea rezerve faţă de continuarea programelor. Conform unui sondaj de opinie publicat în iunie a.c. de Wall Street Journal, „aproape șapte din zece respondenţi au declarat că sunt îngrijoraţi cu privire la intervenţiile federale în economie"[9]. Un procent de 58% dintre americani crede că preşedintele şi Congresul ar trebui să se concentreze pe menţinerea unui nivel scăzut al deficitului bugetar, chiar dacă aceasta ar presupune mai mult timp pentru redresarea economiei. Unii dintre cei care l-au votat pe Barack Obama şi-au exprimat dezamăgirea faţă de politica sa anticriză şi dorinţa ca banii să fie folosiţi pentru programe sociale, nu pentru salvarea unor bănci sau a companiei General Motors.

La nivel mondial, un sondaj al Globescane, realizat pentru BBC World Service în septembrie a.c., a evidenţiat însă o poziţie favorabilă din partea cetăţenilor faţă de măsurile guvernamentale. Sondajul a cuprins 20 de ţări, fiind intervievate peste 22.000 de persoane. 60% dintre cei intervievaţi s-au declarat de acord cu creşterea cheltuielilor pentru stimularea economiei, iar 67% au spus că ar dori o creştere a implicării guvernamentale. În Rusia (81%), Nigeria (87%) şi Egipt (83%) suportul pentru stimularea economiei este ridicat, în timp ce în Franţa (39%) şi Germania (42%), unde cheltuielile au fost foarte mari şi tradiţia democratică, mai pronunţată, gradul de aprobare este scăzut[10] .

O salvare nu tocmai profitabilă

Împlinirea unui an de la căderea Lehaman Brothers oferă ocazia unei retrospective. Din septembrie 2008, majoritatea statelor au intervenit pentru susţinerea economiei. Sprijinirea firmelor private a fost motivată de teama pierderii locurilor de muncă şi, în consecinţă, de riscul unor cheltuieli ridicate cu ajutorul de şomaj. În acelaşi timp, disponibilizările masive ar fi avut un impact negativ asupra regiunilor dependente de industria afectată de criză.

Se omite însă faptul că administrarea publică a afacerilor este caracterizată printr-o eficienţă inferioară celei private. Tocmai din această cauză s-a militat la nivel global în ultimele decade pentru accelerarea proceselor de privatizare. Paradoxal, tocmai marii „predicatori" ai privatizărilor în ţările în curs de dezvoltare sunt cei care, în ultimul an, au intervenit puternic în economiile lor naţionale. Şi deşi se accentuează că aceasta este o situaţie temporară, excepţională, guvernele în cauză sunt extrem de tăcute în ceea ce priveşte formularea unor strategii concrete de ieşire din situaţia excepţională.

În plus, adesea se uită faptul că „salvatorii" folosesc bani publici. Cetăţenii par, în mod surprinzător, potrivit studiului Globescan, dispuşi să susţină intervenţii care de fapt au devenit necesare din cauza unor excese şi ale unui management defectuos. Cât de etic este, însă, ca greşelile unor administratori care au încasat salarii de milioane să fie plătite de contribuabili? Şi cine s-ar fi aşteptat cu câţiva ani în urmă ca acest lucru să se întâmple în ţări cu o lungă tradiţie a economiei de piaţă, precum SUA? Odată cu propagarea crizei financiare în tot mai multe sectoare ale economiei, limitele pentru intervenţia statului au dispărut, cel puţin în aparenţă. Concluzia este că, în condiţii de nesiguranţă şi teamă, oamenii par dispuşi să aloce statului mai multe atribuţii decât în situaţii normale. Cât de mare este riscul pe care şi-l asumă şi cât de mulţi îl conştientizează?

[6] „Germany: The State Intervention", Der Spiegel, 21 ianuarie 2009
[7] „Government intervention stifling economic growth and recovery, expert says", news.illinois.edu , septembrie 2009
[8] Michael McKee, „Volcker Says the U.S. Economy Is Leveling Off", www.bloomberg.com , 29 aprilie 2009
[9] Laura Meckler, „Public Wary of Deficit, Economic Intervention", The Wall Street Journal, 18 iunie 2009
[10] „Global Poll Shows Support for Increased Government Spending and Regulation", www.globescan.com , 13 septembrie 2009