La mila guvernului
Economic de Cristina Modoran şi Mădălina Toader | octombrie 2009
Măsurile de redresare economică ale guvernelor mondiale au fost prezentate publicului ca absolut necesare după falimentul Lehman Brothers din septembrie 2008. În realitate, intervenţia statului în economie este departe de a fi o favoare.
În data de 15 septembrie a.c. s-a împlinit un an de la prăbuşirea băncii de investiţii Lehman Brothers. Comunicatul de presă prin care instituţia bancară îşi anunţa intrarea sub protecţia legii falimentului a fost, într-un anumit sens, momentul oficial de început al crizei economice mondiale. Lehman Brothers era un simbol al indestructibilităţii, având o istorie şi o experienţă de peste 150 de ani. Prăbuşirea băncii a creat o undă de şoc care s-a propagat dincolo de graniţele Statelor Unite ale Americii, afectând sistemul financiar-bancar din întreaga lume, inclusiv acele instituţii care nu avuseseră expuneri pe instrumente derivate complexe cu grad ridicat de risc[1]. Panica generală, creşterea neîncrederii pe pieţele financiare şi îngheţarea creditării au deschis o listă lungă de falimente, numai în Statele Unite trecând în insolvenţă, din 15 septembrie 2008 până în prezent, 102 bănci[2]. Falimentul Lehman Brothers ar putea fi catalogat drept o reeditare, în plan financiar, a tragediei de la 11 septembrie 2001.
O criză inevitabilă
Majoritatea analiştilor economici sunt de acord asupra faptului că Statele Unite ar fi intrat în criză chiar şi în cazul în care Lehman Brothers ar fi evitat falimentul[3] . Chiar dacă guvernul american ar fi intervenit în cazul Lehman Brothers, AIG (American International Group) sau alte instituţii financiare importante s-ar fi prăbuşit mai devreme sau mai târziu, cu consecinţe asupra sistemului financiar american şi global cel puţin la fel de grave.
Tensiunea în sistemul financiar american începuse să se facă simţită încă de la începutul lunii septembrie 2008. Pe 7 septembrie, primele bănci au fost preluate de către guvernul american. Fannie Mae şi Freddie Mac erau principalii creditori ipotecari din Statele Unite şi aveau dificultăţi din cauza numărului mare de credite nerambursate. Sistemul financiar era caracterizat de dezechilibre importante care nu ar fi putut fi susţinute pe termen lung. Pe lângă Lehman Brothers, şi alte instituţii bancare încercaseră, în lunile precedente, să finanţeze pierderile rezultate din împrumuturile acordate pe termen lung şi care deveniseră neperformante. Instituţiile financiare cu exces de lichiditate n-au avut însă încredere să le acorde aceste împrumuturi pe termen scurt. Lista instituţiilor care au apelat ulterior la ajutorul de stat a inclus nume bine cunoscute în peisajul financiar internaţional - AIG, Bear Stearns, Merrill Lynch, Goldman Sachs şi Morgan Stanley - şi a demonstrat amploarea problemelor existente în sistem.
Politicile de redresare
Răspunsul autorităţilor monetare şi guvernamentale la panica instalată a fost impresionant, politicile lor devenind puternic expansive. La scurt timp după prăbuşirea Lehman Brothers şi, ulterior, pe măsură ce situaţia economică se degrada, Banca Centrală Europeană, Rezerva Federală a SUA şi Banca Angliei au operat scăderi semnificative ale dobânzii de politică monetară, căutând să faciliteze astfel accesul băncilor comerciale la lichiditate. În 2008, politica monetară a fost caracterizată prin măsuri fără precedent de creştere a volumului şi a frecvenţei operaţiunilor de piaţă monetară.
Eforturile băncilor centrale de a oferi lichiditate au fost, de altfel, răsplătite. Financial Times citează o estimare internă a Rezervei Federale[4], potrivit căreia instituţia a obţinut un profit suplimentar de 14 miliarde de dolari în urma împrumuturilor acordate de la începutul crizei financiare. O estimare a celor de la Goldman Sachs[5] situează profitul Băncii Centrale Europene, obţinut din împrumuturile acordate, după falimentul Lehman Brothers pentru susţinerea lichidităţii pe pieţele monetare europene, la 900 milioane de euro.
La nivel microeconomic, în perioada care a urmat, programele de susţinere a economiei au vizat stimularea creditării şi a consumului. Oamenii au fost încurajaţi să consume cât mai mult, prin programe tip „rabla", prin bonuri valorice de consum, prin reducerea taxelor. Companiile au fost încurajate să investească, iar băncile centrale au fost îndemnate să ofere împrumuturi pentru a susţine redresarea economică. Ceea ce se pierde din vedere este faptul că tocmai acordarea unor credite ieftine şi uşor accesibile, respectiv stimularea unui consum exagerat, au fost cauzele care au provocat actuala criză economică. Tratarea crizei economice prin stimularea cauzelor ei, în lipsa unor reforme structurale, este o metodă neobişnuită.
[1] Criza financiară din SUA, declanşată în 2007, a avut drept cauză principală pierderile suferite de o serie de instituţii financiare, care aveau în portofoliu instrumente financiare complexe, compuse din ipoteci acordate clienţilor cu bonitate redusă (credite subprime), instrumente cu un randament ridicat, dar şi cu un grad de risc pe măsură.
[2] Conform cu Federal Insurance Deposit Corporation, Failed Bank List, actualizată la 18 septembrie 2009
[3] „What if?", The Economist, 10 septembrie 2009
[4] Financial Times, 31 august 2009
[5] „Crisis measures boostings central banks' bottom line", www.guardian.co.uk, 14 septembrie 2009
Recomandăm:
- Foametea cruntă loveşte Africa
- Criza europeană benefică pentru americani
- România ar putea ieși din criză anul acesta!
- Dolarul lasă moneda euro în urmă
- Cele 5 mari economii globale, sub lupa FMI
- Economia mondială pendulează între agonie şi extaz
- Krugman: Economia globală ar putea intra într-o a treia depresiune
- FMI: economia globală în țările emergente a scăzut cu 4 procente
- Evoluţii viitoare diferite pentru marile economii ale lumii
- România și Ungaria pot intra în incapacitate de plată
- Criza îi face pe angajaţi să plângă la locul de muncă
- Contraatacul de la Bruxelles în apărarea euro
- Criza accentuează diferențele între români
- Europa strânge cureaua
- Raportul dintre rata sinuciderilor şi criza economică
- Criza financiară din Grecia - un semnal de alarmă pentru România
- Criza de la capătul crizei
- 2010 - O lungă convalescenţă
- Un trilion de dolari pentru susținerea monedei euro
- Drumul cel mai scurt către marginea prăpastiei
- Economia este încă „fragilă”. Soluţia este cooperarea.
- Comerţ în timp de criză
Adaugă un comentariu
Semnele timpului îşi rezervă dreptul de a edita sau şterge comentariile care nu
respectă drepturile celorlalţi participanţi la dialog sau bunul simţ.