Economia încălzirii globale - cum se vinde aerul de deasupra noastră

    Potrivit unui raport[1] dat publicităţii de Europol în data de 9 decembrie 2009, tranzacţiile frauduloase cu permise de emisii de carbon, efectuate în Uniunea Europeană în ultimele 18 luni, au generat pierderi în valoare de peste 5 miliarde de euro. Agenţia europeană estima că, în unele ţări, aproximativ 90% din rulajul pieţelor de certificate reprezintă rezultatul unor fraude.

    Permisele de carbon au fost cumpărate din ţări unde acestea sunt scutite de taxe şi vândute în state unde cumpărătorii sunt nevoiţi să plătească taxa pe valoarea adăugată (TVA). Cumpărătorii dispar, iar taxele nu sunt achitate. În mod normal, o astfel de ştire nu suprinde pe nimeni, fraudele fiind realităţi comune astăzi. Totuşi, în acest caz, interesul cititorului ar putea fi trezit de obiectul fraudei - aerul pe care îl respirăm tranzacţionat pe piaţa certificatelor pentru emisii de carbon[2]. Subiectul protecţiei mediului este unul abordat intens în actualitate. Conferinţa ONU de la Copenhaga, care s-a încheiat pe 18 decembrie 2009, a reunit reprezentanţi din 193 de ţări cu scopul de a stabili reglementările referitoare la reducerea poluării care vor intra în vigoare începând cu 2012.

    Concepţia neoclasică în economie susţine că poluarea este un eşec al pieţei, datorat lipsei de înţelegere a valorii mediului şi incapacităţii definirii drepturilor de proprietate. Pentru resurse ca apa şi aerul drepturile de proprietate nu sunt clare, aparţin tuturor, dar nimeni nu deţine titluri de proprietate asupra lor. De aceea oamenii nu pot decide cum să fie folosită această proprietate şi nu pot să îşi vândă partea[3]. În această paradigmă guvernul intervine pentru a corecta eşecul pieţei, fie prin impunerea unor taxe, fie prin crearea de permise de poluare. Pentru şcoala neoclasică soluţia este reprezentată de drepturile transferabile.

    Şcoala austriacă de economie vede poluarea ca pe un conflict interpersonal, şi nu ca pe un eşec al pieţei. Acţiunile unor oameni asupra mediului intră în conflict cu planurile altor persoane. De aceea problema care trebuie rezolvată este conflictul, şi nu eficienţa pieţei. Spre deosebire de şcoala neoclasică, cea austriacă susţine că piaţa poate rezolva problema poluării fara intervenţia guvernului. Cele două principii de bază susţinute sunt: dreptul de proprietate inalienabil al individului asupra sa şi asupra resurselor de care dispune. Atunci când nu există un proprietar clar - ca în cazul aerului sau al apei, individul poate să îşi asume proprietatea asupra resursei în cauză, dacă acest drept nu îi este contestat, dacă nu există nimeni cu care să intre în conflict asupra resursei. Soluţiile propuse ar fi drepturile private asupra resurselor cuplate cu un sistem legal eficient de apărare a acestora, deoarece oamenii tind să folosească posibilităţile pe care le posedă cu înţelepciune. Cel care poluează trebuie să plătească, însă în cazul în care drepturile sunt neclare, primul venit este şi primul servit.este considerat a fi proprietarul de drept al resurselor, dreptul său de proprietate asupra resurselor comune (de exemplu aerul, apa etc.) neputând fi atacat ulterior[4]. Această concepţie nu oferă o soluţie de reducere a nivelului de poluare deja existent.

Instrumente pentru reducerea emisiilor poluante

    Pentru limitarea poluării există mai multe tipuri de instrumente pe care guvernul poate să le folosească.

    Instrumentele bazate pe drepturi sunt instrumente cantitative care permit folosirea resurselor de mediu sau poluarea lui până la o limită, numită cap în limba engleză - de aici derivă şi denumirea cap and trade („limitează şi pune în vânzare"). Numărul permiselor eliberate este bazat pe capacitatea mediului de a absorbi un anumit nivel de poluare, firmele noi fiind obligate să cumpere astfel de drepturi, dacă urmează să producă gaze poluante. Deoarece stabilesc doar un nivel maxim de emisii, preţul pe piaţă poate varia în funcţie de cerere şi ofertă. Astfel de instrumente exercită o anumită presiune asupra industriei, care trebuie să se adapteze la condiţiile unei pieţe incerte şi mereu în schimbare. Riscul principal este posibilitatea corupţiei la nivelul agenţiei care controlează limita de emisii. De asemenea, preţul acestor permise este adesea mult mai mic decât costurile implicate pentru înlocuirea tehnologiei cu una favorabilă mediului[5]. În această situaţie, firmele nu sunt stimulate să adopte tehnologiile favorabile mediului, ceea ce s-ar întâmpla cu siguranţă dacă ar fi coborâtă limita maximă de poluare.

    Instrumentele bazate pe stabilirea unui preţ presupun taxe şi subvenţii pentru a convinge poluatorii să îşi reducă emisiile. Instrumentul de preţ stimulează reducerea emisiilor de gaze poluante dar nu are cum să o controleze. În cazul unui astfel de sistem posibilitatea corupţiei este mai mică, deoarece agenţia care stabileşte preţurile nu mai are aceeaşi putere ca în cazul precedent.

    Un al treilea tip de sistem, numit safety valve (supapă de siguranţă), este un instrument mixt care presupune o limită cantitativă şi, în acelaşi timp, o sumă minimă pentru preţul fiecărui drept de emisie.

    Cea mai bună alegere în contexte specifice trebuie să ţină cont de costul reducerii poluanţilor şi de beneficiile pe care le implică în situaţia dată. Toate cele trei sisteme menţionate sunt folosite. Sistemul emisiilor aprobat de Uniunea Europeană este unul cantitativ, iar cel folosit în Marea Britanie este cel bazat pe preţ.

[1] Carbon Credit fraud causes more than 5 bilion euros damage for European Taxpayers, Europol, www.europol.europa.eu, 9 decembrie 2009

[2] În timp ce alte gaze ca dioxidul de sulf (SO2), noxele sau mercurul sunt eliberate local, dioxidul de carbon (CO2) se dispersează la nivel global.

[3] Şimandan Radu, „Poluare şi proprietate, cât mai rezistă teoria eecurilor pieţei ", Economie teoretică şi aplicată, nr. 7 /2006

[4] Este vorba despre homestead principle. Vezi Timothy D. Terrell, „Property Rights and Externality: The Ethics of the Austrian School", Journal of Markets & Morality 2, nr. 2, 1999, 197-207

[5] Sharon Beder, Trading The Earth: The Politics Behind Tradeable Pollution Rights,http://ro.uow.edu.au

Taguri:

economie, aer, poluare, emisii, piata de carbon,

Recomandăm:

• Economia mondială pendulează între agonie şi extaz
• Aerul din București a ucis 1000 de oameni în 6 ani
• Comunicații paralizate pe 3 aeroporturi argentiniene
• Topul țărilor cu cele mai mari emisii de CO2
• Studiu: Românii, îngrijorați de poluare și defrișări
• UE trăieşte iluzia creşterii economice
• Studiu: pădurile înghit CO2 dar emit alte gaze de seră