Economia încălzirii globale - cum se vinde aerul de deasupra noastră

Economic de Cristina Modoran şi Mădălina Toader | ianuarie 2010

Potrivit unui raport[1] dat publicităţii de Europol în data de 9 decembrie 2009, tranzacţiile frauduloase cu permise de emisii de carbon, efectuate în Uniunea Europeană în ultimele 18 luni, au generat pierderi în valoare de peste 5 miliarde de euro. Agenţia europeană estima că, în unele ţări, aproximativ 90% din rulajul pieţelor de certificate reprezintă rezultatul unor fraude.

Permisele de carbon au fost cumpărate din ţări unde acestea sunt scutite de taxe şi vândute în state unde cumpărătorii sunt nevoiţi să plătească taxa pe valoarea adăugată (TVA). Cumpărătorii dispar, iar taxele nu sunt achitate. În mod normal, o astfel de ştire nu suprinde pe nimeni, fraudele fiind realităţi comune astăzi. Totuşi, în acest caz, interesul cititorului ar putea fi trezit de obiectul fraudei - aerul pe care îl respirăm tranzacţionat pe piaţa certificatelor pentru emisii de carbon[2]. Subiectul protecţiei mediului este unul abordat intens în actualitate. Conferinţa ONU de la Copenhaga, care s-a încheiat pe 18 decembrie 2009, a reunit reprezentanţi din 193 de ţări cu scopul de a stabili reglementările referitoare la reducerea poluării care vor intra în vigoare începând cu 2012.

Concepţia neoclasică în economie susţine că poluarea este un eşec al pieţei, datorat lipsei de înţelegere a valorii mediului şi incapacităţii definirii drepturilor de proprietate. Pentru resurse ca apa şi aerul drepturile de proprietate nu sunt clare, aparţin tuturor, dar nimeni nu deţine titluri de proprietate asupra lor. De aceea oamenii nu pot decide cum să fie folosită această proprietate şi nu pot să îşi vândă partea[3]. În această paradigmă guvernul intervine pentru a corecta eşecul pieţei, fie prin impunerea unor taxe, fie prin crearea de permise de poluare. Pentru şcoala neoclasică soluţia este reprezentată de drepturile transferabile.

Şcoala austriacă de economie vede poluarea ca pe un conflict interpersonal, şi nu ca pe un eşec al pieţei. Acţiunile unor oameni asupra mediului intră în conflict cu planurile altor persoane. De aceea problema care trebuie rezolvată este conflictul, şi nu eficienţa pieţei. Spre deosebire de şcoala neoclasică, cea austriacă susţine că piaţa poate rezolva problema poluării fara intervenţia guvernului. Cele două principii de bază susţinute sunt: dreptul de proprietate inalienabil al individului asupra sa şi asupra resurselor de care dispune. Atunci când nu există un proprietar clar - ca în cazul aerului sau al apei, individul poate să îşi asume proprietatea asupra resursei în cauză, dacă acest drept nu îi este contestat, dacă nu există nimeni cu care să intre în conflict asupra resursei. Soluţiile propuse ar fi drepturile private asupra resurselor cuplate cu un sistem legal eficient de apărare a acestora, deoarece oamenii tind să folosească posibilităţile pe care le posedă cu înţelepciune. Cel care poluează trebuie să plătească, însă în cazul în care drepturile sunt neclare, primul venit este şi primul servit.este considerat a fi proprietarul de drept al resurselor, dreptul său de proprietate asupra resurselor comune (de exemplu aerul, apa etc.) neputând fi atacat ulterior[4]. Această concepţie nu oferă o soluţie de reducere a nivelului de poluare deja existent.

Instrumente pentru reducerea emisiilor poluante

Pentru limitarea poluării există mai multe tipuri de instrumente pe care guvernul poate să le folosească.

Instrumentele bazate pe drepturi sunt instrumente cantitative care permit folosirea resurselor de mediu sau poluarea lui până la o limită, numită cap în limba engleză - de aici derivă şi denumirea cap and trade („limitează şi pune în vânzare"). Numărul permiselor eliberate este bazat pe capacitatea mediului de a absorbi un anumit nivel de poluare, firmele noi fiind obligate să cumpere astfel de drepturi, dacă urmează să producă gaze poluante. Deoarece stabilesc doar un nivel maxim de emisii, preţul pe piaţă poate varia în funcţie de cerere şi ofertă. Astfel de instrumente exercită o anumită presiune asupra industriei, care trebuie să se adapteze la condiţiile unei pieţe incerte şi mereu în schimbare. Riscul principal este posibilitatea corupţiei la nivelul agenţiei care controlează limita de emisii. De asemenea, preţul acestor permise este adesea mult mai mic decât costurile implicate pentru înlocuirea tehnologiei cu una favorabilă mediului[5]. În această situaţie, firmele nu sunt stimulate să adopte tehnologiile favorabile mediului, ceea ce s-ar întâmpla cu siguranţă dacă ar fi coborâtă limita maximă de poluare.

Instrumentele bazate pe stabilirea unui preţ presupun taxe şi subvenţii pentru a convinge poluatorii să îşi reducă emisiile. Instrumentul de preţ stimulează reducerea emisiilor de gaze poluante dar nu are cum să o controleze. În cazul unui astfel de sistem posibilitatea corupţiei este mai mică, deoarece agenţia care stabileşte preţurile nu mai are aceeaşi putere ca în cazul precedent.

Un al treilea tip de sistem, numit safety valve (supapă de siguranţă), este un instrument mixt care presupune o limită cantitativă şi, în acelaşi timp, o sumă minimă pentru preţul fiecărui drept de emisie.

Cea mai bună alegere în contexte specifice trebuie să ţină cont de costul reducerii poluanţilor şi de beneficiile pe care le implică în situaţia dată. Toate cele trei sisteme menţionate sunt folosite. Sistemul emisiilor aprobat de Uniunea Europeană este unul cantitativ, iar cel folosit în Marea Britanie este cel bazat pe preţ.

Cum se vinde aerul de deasupra noastră

Intervenţia statului în vederea controlului distrugerii mediului prin intermediul pieţelor de emisii îşi are originea în anii '70 ai secolului trecut. După punerea unei baze teoretice de economiştii Coase, Crocker, Dales şi Montgomery, în 1977, în Clean Air Act[6], apăreau primele evoluţii în direcţia unei pieţe bazată pe compensaţii (offset mechanisme). Acest sistem, implementat în Statele Unite era un program împotriva ploii acide. Anumite organizaţii câştigau compensaţii de emisie, deoarece menţineau poluarea sub limita impusă de stat. Acestea erau vândute companiilor care nu reuşeau să se menţină în limita stabilită. Emisiile totale au continuat să crească însă pentru că se înfiinţau firme noi (creştea numărul poluatorilor) şi acestea primeau aceeaşi limită de poluare ca şi cele deja existente (nu scădea proporţional limita de poluare individuală a firmelor).

Pentru a-şi creşte câştigurile fără să plătească pentru producerea de gaze cu efect de seră, anumite firme şi-au mutat producţia în state care nu au semnat Protocolul de la Kyoto şi care nu respectă prevederile acestuia în ce priveşte cotele de emisie.

Ineficienţa descrisă mai sus a condus la apariţia certificatelor de poluare. Autorităţile guvernamentale stabilesc limita de poluanţi care poate fi eliberată, companiile primind autorizaţii care le conferă dreptul de a emite un anumit volum de gaze dăunătoare. Certificatele de poluare se alocă fie pe baza emisiilor din trecut ale unei firme, fie prin licitare. În primul caz există riscul ca firmele să emită intenţionat mai multe gaze de seră înainte de introducerea schemei de emisii, ştiind că astfel îşi vor asigura un număr mai mare de credite de poluare. A doua variantă, a licitării, presupune ca o nouă firmă să cumpere credite în funcţie de estimările privind nivelul de gaze dăunătoare pe care îl va produce şi pe care înainte le dispersa pe gratis. Această modalitate este dezavantajoasă însă pentru companiile care concurează cu firme aflate în ţări nesemnatare ale Protocolului de la Kyoto şi care nu sunt constrânse de reglementările privind reducerea emisiilor poluante.

Transferul acestor certificate a determinat apariţia unei pieţe unde se poate vinde/achiziţiona dreptul de a emite poluanţi. Firmele care vor să crească producţia de poluanţi pot să cumpere credite de la companiile cu emisii poluante aflate sub pragul maxim admis. Schema Uniunii Europene este destinată reducerii gazelor de seră. În Statele Unite, pe lângă piaţa pentru reducerea ploii acide, există şi o serie de pieţe locale pentru oxizii de nitrogen.

Piaţa poluării

Piaţa totală a certificatelor de emisie a carbonului valora, la sfârşitul anului 2008, 86 miliarde de euro, practic dublându-se faţă de anul precedent[7]. O bună parte din valoarea pieţei se datorează Uniunii Europene 63 de miliarde de euro erau rulaţi la sfârşitul anului 2008 pe piaţa permiselor iar, în februarie 2009, valoarea unui certificat fiind de aproximativ 8 euro pentru emitera unei tone de CO2. O parte importantă din valoarea pieţei are la bază mecanismul Clean Development, parte a acordului de la Kyoto, care permite guvernelor semnatare să investească în reducerea emisiilor din ţările în curs de dezvoltare, cu costuri mai mici decât în cazul reducerii poluanţilor în propriile ţări. De asemenea, ţări puternic industrializate urmăresc să cumpere permise de la ţări cum sunt cele din estul Europei, care nu îşi folosesc integral permisele de emisii[8].

[1] Carbon Credit fraud causes more than 5 bilion euros damage for European Taxpayers, Europol, www.europol.europa.eu, 9 decembrie 2009

[2] În timp ce alte gaze ca dioxidul de sulf (SO2), noxele sau mercurul sunt eliberate local, dioxidul de carbon (CO2) se dispersează la nivel global.

[3] Şimandan Radu, „Poluare şi proprietate, cât mai rezistă teoria eecurilor pieţei ", Economie teoretică şi aplicată, nr. 7 /2006

[4] Este vorba despre homestead principle. Vezi Timothy D. Terrell, „Property Rights and Externality: The Ethics of the Austrian School", Journal of Markets & Morality 2, nr. 2, 1999, 197-207

[5] Sharon Beder, Trading The Earth: The Politics Behind Tradeable Pollution Rights,http://ro.uow.edu.au

[6] Act legislativ adoptat pentru controlarea poluării la nivel naţional în Statele Unite

[7] State And Trends of The Carbon Market 2009, p.1, publicaţie a Băncii Mondiale, mai 2009

[8] Din pricina scăderii economice, şi producţia de gaze de seră scade şi atunci certificatele de emisie devin nefolositoare în unele țări.

Share |