Economia cunoaşterii

Editorial de Norel Iacob | septembrie 2009

Credinţa multor confraţi români în superioritatea intelectuală şi educaţională a naţiei noastre poate fi foarte autentică. Din păcate însă, existenţa ei nu face altceva decât să demonstreze un soi de naivă mândrie naţională, ca aceea care provoacă aplauze de încântare la aterizările pe înghesuitul aeroport Henry Coandă.

11_400 Aşa se face că mulţi români asistă probabil nedumeriţi la dezbaterile pe marginea reformei învăţământului. Aceasta este, de fapt, prima problemă a învăţământului românesc. Jenanta promovabilitate la bacalaureat în unele zone ale ţării - sub 40% - este doar un palid indiciu al ineficienţei. Principalele carenţe ale sistemului educaţional românesc se văd când vine vorba despre orizonturi.

Continuăm să deschidem ochii de douăzeci de ani, dar nu am învăţat să ne ridicăm privirea. Mâna care să ridice bărbia noii Românii o căutăm firesc în şcoală. De acolo se aşteaptă viziunea, perspectiva, imaginea de ansamblu care să ne elibereze viitorul de îngustime şi resemnare. A fost un timp când Biserica era campioana luptei pentru promovarea educaţiei. Astăzi, Bisericile sunt ameninţate de exilul într-un spaţiu fără contact direct cu viaţa şi nevoile sociale reale.

Între timp, uimirea e cel mai firesc răspuns al unui popor care nu are nicio idee despre şi nici nu-şi poate imagina şcoli autonome, fără programă detaliată de ministerul de resort, cu profesori creativi, care îşi aleg manualele şi decid asupra materiilor, a numărului de ore sau de semestre. Câţi ar crede că soluţia pe termen mediu şi lung pentru revitalizarea sistemului de educaţie românesc stă într-o şcolarizare comprehensivă, fără clase, fără note, necompetitivă, cu o programă individuală pentru fiecare elev, stabilită în acord cu părinţii? Cine ar fi de acord cu o politică egalitară, în care ritmul învăţării să fie dat de cei mai slabi, şi nu de elite, şi câţi ar îndrăzni să spere la profesori pasionaţi, orientaţi către cercetare, cu diplome de master şi doctorat? Sau cine ar avea ideea să solicite consiliere şcolară individuală oferită, pe cheltuiala ministerului, fiecăruia dintre elevii care nu au un ritm de învăţare accelerat? Ar trebui să ne putem imagina concursuri, cu zece candidaţi pe loc, pentru ocuparea locurilor de muncă în învăţământ şi un adevărat pact pentru educaţie, nescris, în care politicul să-şi asume onest renunţarea la interese partizanale pentru cel puţin cincizeci de ani.

Ce am scris mai sus e doar o parte din ceea ce au gândit şi au făcut finlandezii, începând din anii '70. Astăzi, Finlanda este povestea de succes a reformei în educaţie. În 2006, The Economist a mers până acolo încât sfătuia guvernele europene să se ducă din nou la şcoală. În Finlanda. Se vor găsi desigur specialişti care să afirme că finlandezii nu au sistemul perfect sau că nu ar fi funcţional la noi. Cu toate acestea, peste cincizeci de delegaţii oficiale, din diverse ţări, vizitează anual Finlanda pentru a-i înţelege secretul succesului în reforma educaţiei. Dar finlandezii n-au niciun secret. Au doar o viziune bazată pe valorile esenţiale (moralitate, calitate, echitate, eficienţă, cooperare şi responsabilitate), o strategie pe termen lung dublată de consecvenţă şi, mai ales, un rol profesoral reinventat. Nimic din ceea ce n-am putea avea şi noi, oricât de săraci şi loviţi de criză suntem acum.

Share |