Doi străini la aceeaşi adresă

    În primii cinci ani de căsnicie, jumătate dintre noile cupluri căsătorite sunt pândite de eşec, spun statisticile. Aparenţa armoniei conjugale poate să ascundă, uneori, realitatea unei înstrăinări progresive. Întrucât aceasta poate fi preludiul unei despărţiri, se impune un răspuns imediat şi inteligent.

    Cei doi arată foarte bine, dacă îi judeci după aparenţe. Sunt împreună de patru-cinci ani şi toate păreau foarte bune la început, dar ceea ce îi frământă acum este înstrăinarea apărută în ultima vreme în relaţia lor. Nimic nu mai este ca altădată, iar realitatea pare să nu se mai potrivească visului pe care şi l-au dorit împlinit, dorinţei ca întreaga lor viaţă să fie umplută de frumos şi bine.

    Se uită pieziş unul la celălalt, ridicând neputincioşi din umeri. Nu-şi dau seama cum s-au răcit aşa de mult unul faţă de altul. A fost aşa de frumos cândva! Flori, zâmbete, amabilităţi, planuri şi promisiuni, aşteptări şi speranţe, voiaj de nuntă ca-n poveşti, zile de sărbătoare şi, mai ales, seri romantice. Acum sunt doar doi străini care locuiesc la aceeaşi adresă. Poate că dorm în aceeaşi cameră sau nici măcar atât. Cât de repede s-a prăbuşit castelul lor de cărţi, peste inimile încă nedumerite! Cei doi se confruntă serios cu neputinţa de a se elibera singuri de sub povara singurătăţii şi a tăcerii. Oare avea dreptate Cehov când scria că aceia care se tem de singurătate ar trebui să nu se căsătorească?

Era glaciară a vieţii de familie

    Fără să-şi dea seama, cei doi au intrat deja în statistica celor care sunt pândiţi de divorţ. În ton cu statisticile aproape general acceptate, Mugur Ciumăgeanu afirma de curând într-un articol[1] că „50% dintre cupluri se pare că se despart în primii cinci ani de căsătorie", fenomenul fiind asociat, în unele cazuri, cu singurătatea în cuplu, considerată de Ciumăgeanu „un fenomen foarte bizar".

„Sentimentul de singurătate este un amestec de multe alte simţăminte - dezorientare, izolare, nervozitate, depresie şi epuizare - dar sentimentul care le alimentează este anxietatea extremă". Linda Berg-Cross

    Scriitorul columbian Gabriel García Márquez s-a dovedit a fi un vizionar de primă mână atunci când, după mai multe ezitări şi căutări, şi-a intitulat romanul care avea să-i aducă premiul Nobel pentru Literatură, Un veac de singurătate. Este un roman despre solitudine şi durere trăite la adăpostul aparenţei de strălucire şi faimă. Cititorilor li se dezvăluie saga a şase generaţii ale familiei Buendia, fiind de fapt o alegorie a condiţiei umane. Aurelienii, una dintre ramurile familiei Buendia, dovedesc o nefirească înclinare spre tăcere, spre izolare şi solitudine. Fluturele galben al retragerii şi introvertirii îşi fâlfâie aripile moi şi pline de pulberea misterului nu numai deasupra oraşului legendar Macondo, din Columbia, şi a familiei seculare Buendia, mai ales desupra ramurei Aurelienilor, ci zborul său trist freamătă aerul întregii lumi, de mai bine de o sută de ani încoace. „Despre Un veac de singurătate s-au scris tone de hârtie" spunea Márquez, „dar nimeni nu a atins aspectul care m-a interesat cel mai mult atunci când am scos cartea, şi anume ideea că singurătatea este contrariul solidarităţii şi cred că aceasta este esenţa cărţii".

    Igor şi Ewa[2] , personajele brazilianului Paulo Coelho, sunt făcuţi parcă unul pentru celălalt şi, totuşi, se trezesc aruncaţi dintr-odată în două lumi diferite. Înstrăinarea dintre ei s-a născut încet şi pe nesimţite, într-o epocă de plin avânt economic al propriei familii. Bărbatul se aruncă nebuneşte înainte, într-o luptă aproape cosmică, să-şi recupereze iubirea. Urmează un travaliu sumbru şi dureros al căutării după fericirea pierdută. Drumul este presărat cu vieţi şi lumi distruse şi călcate în picioare, dar învingătorul tot nu-şi poate recupera visul de fericire întrerupt atât de abrupt şi necruţător. El rămâne pentru totdeauna singur. „Să fie singurătatea plaga omenirii?" se întreba Ines Possemayer[3] într-un articol plin de realităţi şi previziuni pesimiste cu privire la impactul singurătăţii. În 2010, în Statele Unite, numărul celor singuri aproape se va dubla, comparativ cu situaţia de acum 30 de ani. În alte ţări, incidenţa fenomenului singurătăţii este de patru ori mai mare decât în „ţara tuturor posibilităţilor".

[2] Paulo Coelho, Învingătorul este întotdeauna singur, Humanitas, 2009

[3] Ines Possemeyer, „Singurătate", www.geomagazin.ro. Ines Possemeyer, din Germania, este câştigătoarea din 2009 a Premiului pentru jurnalism al Parlamentului European, la secţiunea presă scrisă

Taguri:

familie, singuratate, cuplu, comunicare,

Recomandăm:

• Stresul unuia dintre parteneri dăunează şi sănătăţii celuilalt
• Leonard Doroftei și ADRA lovesc violența domestică
• Studiu: Religia contează în alegerea unui partener
• Familia românească după 20 de ani de capitalism
• Cina în familie, protecție sigură pentru adolescenți
• Familiile numeroase fac bine la inimă
• Tautismul, maladia însingurării