Divorţul moralei de religie

    Relaţia strânsă dintre religie şi morală este un aspect recunoscut chiar de unii dintre cei mai respectabili atei. Este celebră afirmaţia lui Jean-Paul Sartre că „dacă Dumnezeu a murit, atunci totul este permis". În contextul în care n-ar exista o fiinţă supremă care să impună o lege morală, fiecare individ ar fi liber să facă ceea ce-i place. Totuşi urmările unei morale personalizate s-ar putea să nu fie convenabile nici chiar pentru cei care doresc atât de mult eliberarea moralei de sub tutela religiei.

    Calitatea morală a unei acţiuni nu este modificată de atitudinea pe care o are individul faţă de acţiune în sine. Moralitatea sau imoralitatea unei fapte nu depinde de aprobarea sau dezaprobarea din partea unei persoane. Faptul că Adolf Hitler credea că exterminarea evreilor era morală nu schimbă cu nimic realitatea ororilor naziste. Stalin credea că asasinarea inamicilor săi politici era un lucru corect din punct de vedere moral, însă aceasta nu înseamnă automat că avea dreptul să-şi suprime inamicii. Moralitatea nu depinde de subiectivismul părerilor individuale. Un proverb antic spunea că „libertatea pumnului tău este îngrădită de libertatea nasului meu". Realitatea ne obligă să acceptăm că delimitarea dintre bine şi rău se face pe baza unor norme date. Este necesară o Autoritate absolută ca sursă a unei moralităţi aplicabile tuturor.

Concepţiile cu privire la viaţă condiţionează morala

    Adepţii „noii morale" susţin că în privinţa moralităţii nu există absolut, concepţiile noastre morale reflectând cultura în care ne-am născut şi în care ne-am format ca oameni. Dacă am fi trăit în India, probabil că arderea de vie a unei femei alături de trupul soţului decedat ni s-ar fi părut o practică acceptabilă. Dacă ne-am fi născut în Siria, probabil că nu am fi considerat că este ceva rău în a avea mai mult de o singură soţie. Printr-o argumentaţie bazată pe astfel de exemple se ajunge la concluzia că există o multitudine de norme morale, dependente de mediul socio-cultural, şi că nu se poate afirma existenţa unui absolut moral.

    De fapt, asumarea relativismului cultural, precum şi recunoaşterea subiectivismului personal, reprezintă dovezi ale faptului că fiinţa umană are un simţ moral şi că existenţa umană se desfăşoară (fie că ne place să recunoaştem sau nu) în cadrul unor parametri morali. Implicaţia majoră este că omul nu poate trăi în amoralitate (sau imponderabilitate morală), fiind obligat prin natura lui să se poziţioneze permanent între bine şi rău. Cel mai înverşunat susţinător al relativismului moral este nevoit să recunoască anumite jaloane, în lumina cărora îşi evaluează propriile fapte, precum şi comportamentul celor din jur.

    În opinia psiho-sociologului Solomon Asch[5], oameni proveniţi din culturi diferite au raţionamente morale diferite nu pentru că viziunile lor cu privire la morală ar fi opuse, ci pentru că au înţelegeri particulare ale realităţii. De exemplu, cei care se pronunţă împotriva avortului spun că acesta este o formă de omucidere. În schimb, cei care sunt în favoarea dreptului de a avorta adoptă această poziţie nu pentru că ar fi de acord cu uciderea, ci pentru că au o altă perspectivă asupra naturii fătului. În condiţiile în care produsul concepţiei este definit doar ca „un simplu ţesut", îndepărtarea lui nu echivalează nicidecum cu o „ucidere", semănând mai degrabă cu o operaţie chirurgicală. Discuţia este transferată astfel din domeniul eticii în cel al epistemologiei.

    Atacul asupra religiei are la temelie concepţia că ea nu poate oferi o cunoaştere corespunzătoare a realităţii şi, în consecinţă, nu poate asigura o morală fondată. Cât de valabilă este însă morala derivată dintr-o percepţie a realităţii bazată pe cunoaşterea ştiinţifică, în condiţiile în care cunoaşterea ştiinţifică este limitată prin definiţie? Cunoaşterea religioasă porneşte de la alte premise decât cea ştiinţifică, conceptul de bază fiind cel al revelaţiei. Religia nu pretinde că ar deţine o cunoaştere absolută, în schimb, cunoaşterea religioasă este superioară oricărei alte forme de cunoaştere umană, deoarece deţine „atuul" revelaţiei - o descoperire specială din partea Divinităţii. Negarea realităţii şi a veridicităţii comunicării lui Dumnezeu către fiinţa umană, prin revelaţie, conduce în mod automat la negarea pretenţiei de superioritate a moralei derivate din concepţia religioasă despre lume şi viaţă.

O morală înaltă

    Chiar dacă unii doresc autonomia morală a fiinţei umane, adevărul este că, în general, omul nu face ceea ce este bine, ci mai degrabă ceea ce îi place. Părinţii şi educatorii admit că o dezvoltare morală adecvată necesită impunerea din exterior a unor valori superioare, care trebuie să fie interiorizate.

”Vă voi da o inimă nouă și voi pune în voi un duh nou; voi scoate din trupul vostru inima de piatră și vă voi da o inimă de carne. Voi pune Duhul Meu în voi și vă voi face să urmați poruncile Mele și să împliniți legile Mele.” Ezechiel 36:26, 27

    Moralitatea în contextul creştin derivă dintr-o concepţie teonomă, Dumnezeu fiind recunoscut drept autoritate supremă, iar revelaţia, un mijloc de cunoaştere. Pentru creştin, binele moral este inseparabil de Dumnezeu şi, din acest motiv, „a face bine" este sinonim cu „a împlini voia lui Dumnezeu". Omul credincios cunoaşte şi respectă astfel valorile şi normele date de Creatorul său nu împotriva naturii lui umane, ci în conformitate cu ea, fiindcă persoana care îşi asumă credinţa religioasă nu împlineşte o lege străină ei, legea divină devenind legea propriei fiinţe.

Taguri:

relativism, morala, religie

Recomandăm:

• Naşterea lui Iisus, în direct pe Facebook
• Indonezian ameninţat cu închisoarea după o postare pe Facebook
• Preşedinţii moderni, în afara bisericilor
• Cârjă sau baston? Religia și politica americană pentru Orientul Mijlociu
• Angajatorii religioşi, obligaţi să dea contraceptive angajaților
• 10 minciuni în care cred femeile şi bărbaţii și cum se pot remedia
• Analiză: Cât de real este fenomenul "de-botezării" lumii?