Dinastia casei de modă

Lifestyle de Alina Kartman | noiembrie 2009

Pagina 1 2

„Nimeni nu vrea să vadă femei grase. Doar mămicile dolofane care stau în faţa televizorului cu o pungă de chipsuri în braţe spun că modelele slabe sunt urâte", declara creatorul de modă Karl Lagerfeld, într-un interviu acordat revistei germane Focus. Extravaganţa rămâne miza şi eşecul industriei frumuseţii.

Dezbaterile recente cu privire la etica utilizării modelelor subponderale pentru prezentările de colecții vestimentare au rezonat cu diversele campanii pentru promovarea frumuseţii naturale şi sănătoase. O astfel de campanie a fost inițiată de revista germană Brigitte, care a anunțat de curând, că, începând cu ianuarie 2010, nu va mai publica în paginile sale imagini cu modele slabe, ci doar fotografii cu femei obişnuite. Campania „Fără modele" (Ohne Models) a revistei germane vine în contextul unui scandal destul de mediatizat pe internet. Modelul de 23 de ani Filippa Hamilton a declarat că a fost concediată de casa de modă Ralph Loren, pe motiv că este prea grasă.

Hamilton, care are 1,80 m înălţime şi o greutate de 54 kg, acuză casa de modă că a exagerat cu retuşurile asupra unei fotografii publicitare, distorsionând imaginea până când lăţimea coapselor modelului a ajuns egală cu cea a capului. Reprezentanţii casei de modă au declarat în schimb că imaginea, care a făcut deja înconjurul lumii pe Internet, a fost folosită dintr-o eroare într-un magazin din Japonia şi că demiterea modelului s-a datorat faptului că acesta nu şi-a respectat toate obligaţiile contractuale, care rămân confidenţiale. Probabil că nu se va afla prea curând cine a spus adevărul în acest caz. Important este, însă, că astfel de relatări sunt credibile.

42% dintre elevele de clasele I-III vor să fie mai slabe (Collins, 1991)
81% dintre copiii de zece ani se tem să nu se îngraşe (Mellin et al., 1991)
51% dintre fetele cu vârsta cuprinsă între nouă şi zece ani au o părere mai bună despre ele dacă sunt la dietă (Mellin et al., 1991)
35% dintre cei care ţin o „dietă normală" ajung la diete patologice. Dintre aceştia, 20-25% ajung să experimenteze parţial sau total tulburări grave de alimentaţie. (Shisslak & Crago, 1995)
una din cinci femei se luptă cu o tulburare de alimentaţie sau cu o alimentaţie dezordonată[1]
24 de milioane de americani şi 70 de milioane de oameni din întreaga lume sunt afectaţi de o tulburare de alimentaţie[2]

Absurdă, ca orice altă cursă a înarmării

Nu e un secret că industria modei este un câmp de luptă, iar concurenţa nu domină doar culisele prezentărilor haute-couture, ci se infiltrează în viaţa de zi cu zi a consumatorilor de modă. Oamenii caută să-și evidențieze unicitatea, însă în societatea globalizată acest lucru devine din ce în ce mai greu. Unicitatea costă, şi preţul creşte odată cu cererea. În „satul global", lupta pentru titlul de „frumoasa satului" s-a complicat. „Mândra" este acum vecină cu modelele de la New York şi, numai dacă nu vrea, nu află ce se poartă la Paris sezonul acesta. Astfel, valoarea ajunge să fie validată de eficacitatea de a-i întrece pe cei mai mulţi. Concurenţa forţează crearea unor stiluri estetice greu accesibile, incomode sau chiar nesănătoase și a unor standarde tot mai greu de atins, iar victimele nu sunt doar competitorii, ci mai ales generaţiile următoare, obligate să înfrunte criterii estetice care pierd din vedere normalitatea și pot friza ridicolul.

Nu-mi mai place. Nu mai am. Mai vreau.

Prima caracteristică a modei este că se schimbă, și asta foarte des, iar spectacolul care rezultă este mai mult tragic decât comic. Aşa cum observa Mignon McLaughlin[3] în Caietul unui nevrotic, „deşi de obicei iubesc ceea ce cumpără, femeile urăsc două treimi din hainele pe care le au în dulap." Explicaţia este că atunci când cumpără, femeile sunt influenţate masiv de factorul emoţional, spun specialiştii în psihologia consumatorului. În general, oamenii aleg produsele pe care le cumpără predominant pe criterii emoţionale[4] și de aceea, caracteristicile estetice ale hainei vor spune multe despre nevoile emoționale ale posesorului ei.

O primă extremă întâlnită din ce în ce mai des, este oniomania sau dependenţa de cumpărături. Ca orice dependenţă, cumpărarea compulsivă este, de fapt, o încercare de rezolvare a problemelor emoţionale, precum lipsa de afecţiune şi respect de sine, singurătatea și depresia. Este evident, în acest context, că valoarea psihologică a bunului de cumpărat devine mai importantă decât valoarea lui funcţională. Există o distincție interesantă între sexe. Dacă femeile cumpără în cantităţi nejustificate (unele folosind scuza reducerilor de preţuri), bărbaţii cumpără la preţuri nejustificate (unii scuzându-se că oricum nu merg des la cumpărături). În timp ce femeile caută o asigurare emoţională constantă, bărbaţii se concentrează pe intensitatea acestui tip de asigurare.

[1] National Institute of Mental Health (NIMH), Eating Disorders: Facts About Eating Disorders and the Search for Solutions (2002)

[2] Renfrew Center Foundation for Eating Disorders, Eating Disorders 101 Guide: A Summary of Issues, Statistics and Resources, (2003)

[3] McLaughlin a lucrat în 1960 ca redactor pentru revista de modă Vogue, iar din 1970 a devenit editor pentru revista Glamour

[4] Vezi cercetările lui Vigneron şi Johnson (1999), www.amsreview.org

moda societate femei psihologie lux

Pagina 1 2

Share |