Deprinderea democraţiei în România

    Constituţia prevede că orice preşedinte are dreptul la două mandate, dar Ion Iliescu primise prima învestitură înainte de adoptarea constituţiei, iar constituţia nu acţionează retroactiv. Astfel, pentru unii legitim, iar pentru alţii printr-o forţare a constituţiei, Iliescu a candidat şi a câştigat din nou. Prezenţa la vot scăzuse deja la 65% (se estimează că la fiecare scrutin interesul pentru vot scade cu aproximativ zece procente, stagnând în dreptul cifrei de 30-40%[2]). Adrian Năstase a devenit prim-ministru, iar guvernul a fost constituit din membri ai PDSR.

    Cele mai importante realizări din această perioadă au fost integrarea în NATO, eliminarea vizelor şi scăderea inflaţiei. Veniţi din opoziţie, actualii guvernanţi păreau a-şi fi învăţat lecţia. Cu toate acestea, presa a denunţat din nou ciocoii vechi şi noi, înfierându-i ca baroni locali, abili în acţiuni bazate pe interese, nepotism etc. Stabilitatea politică a fost un atu, existând o putere de partid unică, atât la Cotroceni, cât şi la Palatul Victoria. În 2002, s-a deschis seria negocierilor cu NATO şi, în acelaşi an, a fost primită şi invitaţia oficială de aderare la UE. Intrarea în NATO a avut loc în aprilie 2004, România revenind la poziţia de aliat al marilor puteri ale lumii, rupându-se de Rusia şi de trecutul său roşu. Ca direcţie, ca intenţie, era ideal.

2004-2008 – Revoluţia portocalie

    Cu preşedintele PNL, Theodor Stolojan, în postură de nou lider al opoziţiei şi candidat la preşedinţie, Ion Iliescu şi Adrian Năstase au căpătat, în locul fostului tehnocrat, un adversar politic. Traian Băsescu era primarul capitalei şi preşedintele PD-ului. În contextul în care forţa opoziţiei devenise un adevărat pericol pentru puterea PSD-ului, „ceva” s-a întâmplat şi Stolojan a făcut pasul înapoi, iar Traian Băsescu a devenit noul contracandidat al lui Adrian Năstase.

    Celebra confruntare electorală de la televiziunea publică, avându-l pe jurnalistul Cristian Tudor Popescu moderator, a generat ceea ce analiştii au considerat punctul forte al lui Traian Băsescu. Ca în faţa oglinzii, viitorul preşedinte îşi spunea (şi mărturisea acum public): „Măi, ce blestem o fi pe poporul ăsta de a ajuns până la urmă să aleagă între doi foşti comunişti? Între Adrian Năstase şi Traian Băsescu. În 15 ani, nu a apărut unul să vină din lumea asta, să nu fi fost târât de năravurile comunismului, să nu fi fost afectat de nimic. Ce blestem o fi? Pe cuvântul meu, îmi părea rău.” E posibil ca tocmai realismul acut al acestei introspecţii exprimate public de candidatul Alianţei D.A. să-i fi adus mandatul de preşedinte. Poporul a votat francheţea, sperând probabil că aceasta pare o probă a dorinţei de schimbare. Traian Băsescu l-a învins la distanţă mică pe Adrian Năstase, ca dovadă a împărţirii electoratului din ţară.

    Istoria ulterioară a Alianţei D.A. (Dreptate şi Adevăr) a legitimat-o mai degrabă ca pe o alianţă împotriva PSD-ului – aceeaşi hibă a duşmanului comun. După efervescenţa electorală, politicienii au trecut la treabă. În plan intern, guvernul a condus la o creştere economică (vă amintiţi sintagma „economia duduie”). În planul politicii externe, în această perioadă s-a împlinit timpul atingerii unei ținte propuse de mult. La 1 ianuarie 2007, România a devenit parte a Uniunii Europene, visul multor decenii devenind realitate. Totuşi – împărţită între doi poli de putere, preşedintele Traian Băsescu şi premierul liberal Călin Popescu Tăriceanu –, România politică a devenit teatrul unor intense lupte interne. PNL s-a scindat, aripa liberal-democrată unindu-se apoi cu democraţii lui Emil Boc, pentru a da naştere unui nou partid, PD-L. În plan intern, în acelaşi an, Traian Băsescu devenea primul preşedinte al României suspendat prin votul Parlamentului. A fost reconfirmat ulterior de populaţie, printr-un referendum organizat odată cu alegerile locale şi parlamentare, primele uninominale din istoria postdecembristă. Încet-încet, democraţia din România se apropia de majorat.

2008-2009 – Renaşterea FSN-ului

    Începând cu alegerile din 2007 pentru Parlamentul European, politica românească a început să dezvăluie un paradox. Toate partidele din România au pretins că au ieşit cu un plus în alegeri, de cele mai multe ori oferind statistici care arătau o creştere a numărului real de voturi atrase. Chiar în opoziţie fiind, şi decimat, PNL-ul a afirmat câştigarea mai multor voturi decât în trecut. În 2008, pentru prima oară, PRM nu mai trecea pragul electoral care să-i permită reprezentarea în Parlament, în timp ce PC-ul intra în legislativ sub aripa PSD-ului. A fost contextul naşterii unei alianţe de guvernare evident oportuniste, în care foştii combatanţi, PD-L şi PSD, de dragul puterii (sau al poporului!), au căzut de acord să împartă Palatul Victoria. După o nouă retragere a lui Theodor Stolojan (din poziţia de prim-ministru desemnat), postul de premier a fost ocupat de Emil Boc. A durat un an. Un an în care PSD şi PD au făcut echilibristică într-o guvernare fifty-fifty. Ulterior, cabinetul Boc a devenit, prin retragerea PSD de la guvernare, primul guvern de după Revoluţie care a pierdut puterea prin moţiune de cenzură. În prezent, suntem într-o Românie în care PD-L şi PSD sunt forţele momentului, PNL şi UDMR jucând pe cont propriu, în funcţie de circumstanţe. Din păcate, ceea ce se vede în România nu este politică, nici economie, ci doar o luptă de orgolii, cu politicieni care-şi caută propriul interes, şi nu pe cel al poporului. „Politica românească este dominată de orgolii, şi nu motivată de criza economică cu care se confruntă ţara, preşedintele Traian Băsescu şi partidele de opoziţie disputându-şi dreptul de a numi un nou premier”, comenta The Economist[3]. Orgoliile lor nu sunt ale unei clase politice mature, ci partizane.  

2009+

    Din 6 decembrie vom fi ştiind deja alegerea românilor. Nu va fi însă nimic nou, pentru că, practic, am văzut tot ceea ce se putea vedea – guvernare de stânga, de dreapta, de centru stânga şi centru dreapta. Cu siguranţă că noul preşedinte va genera noul pol de putere, de acţiune, de interese, de critică. Ar fi de dorit să însemne şi noul pol de reformă. În noul an, în noul mandat, ne dorim ca nu doar preşedintele, ci întreaga clasă politică să asculte încă o dată de vorba lui Nenea Iancu. Şi asta pentru că marea promisiune şi aşteptare a noii guvernări se leagă de ieşirea din criză, din criza economică. Eu unul nu sunt mulţumit doar cu atât. Îmi doresc ieşirea din criza morală.

    „După cele ce vedem până în ultimele momente, toţi bărbaţii noştri de stat, de la nulităţi până la somităţi, precum şi toată presa noastră, urmează a crede că la noi n-ar fi vorba decât de o chestiune economică – adică ţara n-ar avea alte nevoi decât economice; nu i-ar mai lipsi statului nostru, ca să-i meargă perfect de bine, decât nişte reforme economice. În adevăr, lucru de mirare! Cum nu văd oamenii că mai mare amăgire nu se poate?... Cine ar putea tăgădui importanţa chestiunilor economice? Dar de asta mai e vorba acum? Oricâte reforme s-ar face în această direcţie, unele mai ingenioase sau mai simpliste, mai mult sau mai puţin originale, decât altele – toate vor fi doar nişte paleative. Răul de care suferă ţara va rămâne, cum am mai spus, şi va coace, cu cât mai acoperit, cu atât mai adânc. Ţara are nevoie de o fundamentală reformă politică.”[4]

 

 

---

[2] http://htdig.informatia.ro/zf/afisez.php?sid=4486930&date=2009-06-05&afisez=local

[3] http://www.economist.com/world/europe/displaystory.cfm?story_id=14663429

[4] Ion Luca Caragiale, 1907 din primăvară până’n toamnă

 

Taguri:

democratia, romania

Recomandăm:

• Românii trăiesc mai greu şi vinovaţi sunt guvernanţii
• România noastră, dincolo de breaking news
• [Comentează] România se poate schimba și fără bani
• Andrei Marga despre „religia văzută primitiv”
• România și Ungaria pot intra în incapacitate de plată
• România haiducească
• CET-urile, o gravă problemă de mediu în România