Deprinderea democraţiei în România

Pagina 1 2 3

decembrie 2009 | Christian Sălcianu | Politică

Puţini români au dat crezare profeţiei politologului Silviu Brucan, care, la scurtă vreme după Revoluţie, prevedea două decenii pentru transformarea profundă a României. În majoritatea lor, românii s-au simţit atunci deranjaţi, acum, însă, puţini nu îi dau dreptate. Dar de ce 20 de ani? Şi de ce după 20 de ani?

„Pentru a deprinde democraţia, românii vor avea nevoie de 20 de ani” (Silviu Brucan)

„Domnul Brucan, cu care n-aş rămâne singur într-un loc pustiu, are totuşi proprietatea de a spune lucruri revoltătoare care se dovedesc exacte.” (Cristian Tudor Popescu)

Între sloganurile revoluţionare: „De-mo-cra-ţi-e!” sau „Vrem democraţie!” şi oftările descurajate, care arată că trăim „o democraţie prost înţeleasă”, românul a părut că ştie ce vrea, că voinţa e populară, iar pentru neîmpliniri sunt de vină de fiecare dată alţii (ceilalţi). O retrospectivă politică sumară a celor două decenii de la revoluţia din decembrie 1989 demonstrează că toate partidele aflate acum pe scena politică au alternat la putere. Ceea ce avem acum, în decembrie 2009, a mai fost.
Vali Sterian cânta într-un Exerciţiu: „Democraţie, Intenţie. Tehnocraţie, Direcţie. Birocraţie, Infecţie. Bogăţie… Frecţie.” Oare acest amalgam de populism şi demagogie din partea politicienilor, ură şi dispreţ din partea poporului să fie moştenirea românilor?

1990-1992 – Când totul era posibil

La început a fost Frontul Salvării Naţionale, cu veleităţile sale patriarhale. Au dovedit-o recordurile obţinute la alegeri. Exercitat în „duminica orbului”[1] , votul românilor din primul test electoral al libertăţii a atins un maxim neegalat până azi, printr-o prezenţă la vot de peste 86%. Alegerea preşedintelui a fost hotărâtă din primul tur de scrutin, cu o majoritate covârşitoare pentru Ion Iliescu (85%) faţă de contracandidaţii săi, Radu Câmpeanu şi Ion Raţiu. Elementul tolerat de unii, excepţional pentru alţii – prezenţa opoziţiei – îi dădea Occidentului semnalul că în România se schimbase într-adevăr ceva; opoziţia, deşi mică, era de acum legitim recunoscută. În România a reapărut instituţia fundamentală a Parlamentului (Senatul şi Camera deputaţilor). Fără un prag electoral, Parlamentul a fost constituit din reprezentanţii a nu mai puţin de 27 de formaţiuni politice (11 minorităţi naţionale). Pare mult, dar trebuie spus că după decembrie ’89 au fost înfiinţate 250 de partide.

Au fost anii în care totul părea posibil. România avea poate mai mult decât îşi dorise: o nouă constituţie, tranziţie, reforme, temeri, presă liberă, huligani, mineriade. În doar al doilea an de democraţie, guvernul a căzut, prin demisia premierului Petre Roman. Soluţia aleasă a fost tehnocraţia, prim-ministru devenind Theodor Stolojan. În acest context, FSN-ul s-a spart. Dilema „revoluţie sau lovitură de stat” a primit combustibil pentru ambele ipoteze. Golanii sau minerii au demonstrat capacitatea românilor de (i)mobilizare pentru un ideal, în timp ce politicienii, bazându-se pe una din grupările amintite, s-au acuzat reciproc de insuficienţă şi conspiraţionism. Democraţia făcea primii paşi.

1992-1996 – Patrulaterul roşu

La alegerile din toamna lui 1992, România a cunoscut o nouă calibrare a forţelor politice. Prezenţa la vot nu a mai atins entuziasmul primilor ani (scădere cu 10%). Opoziţia a părut că prinde mai multă putere: Crin Halaicu a fost primul primar de dreapta al capitalei. Pentru următorii 18 ani, până la independentul Oprescu, Bucureştiul a fost condus numai de primari din dreapta eşichierului politic. Cu toate acestea, preşedinte a rămas reprezentantul stângii, Ion Iliescu. Cel mai influent om politic al vremii a condus ţara prin premierul Nicolae Văcăroiu şi PDSR, bazându-se pe o alianţă de patru partide: PDSR-PRM-PUNR-PSM (ne mai spun ceva aceste iniţiale?). Presa a denumit această alianţă a partidelor de stânga drept „patrulaterul roşu”, declarând fără menajamente că România era condusă (încă) de comunişti.

Opoziţia era reprezentată de Convenţia Democrată, constituită din ţărănişti, liberali şi alte partide mai mici de dreapta sau alianţe civice, alături de democraţii din fostul FSN, conduşi de Petre Roman şi de reprezentanţii minorităţii maghiare. A fost de fapt un amestec de partide mari şi mici, pentru care nota dominantă nu era doctrina politică, ci duşmanul comun – acelaşi comunism, cu o faţă pretins democratică. Dacă în plan internaţional România nu a prins valul de integrare în NATO din 1995, fiindu-i promis în schimb un loc în cea de-a doua etapă a extinderii Alianţei, în plan intern s-a afundat în ceaţa privatizărilor dubioase. Finanţarea Caritasului era o dovadă a himerelor unei democraţii încă nedeprinse.

1996-2000 – Anii schimbării

    Iarna lui 1996 a confirmat nemulţumirea instalată între timp la nivelul populaţiei şi dorinţa consolidată de schimbare. La toate cele trei niveluri – alegeri locale, parlamentare şi prezidenţiale – s-a votat fără echivoc schimbarea (prezenţa la vot a fost menţinută la 76%). Preşedintele Convenţiei Democrate, profesorul Emil Constantinescu, ajungea preşedintele României odată cu recâştigarea puterii de către partidele istorice pentru prima dată după comunism.

    A fost, pe de altă parte, momentul istoric al primei alternanţe politice la guvernare şi, din altă perspectivă, prima cedare paşnică a puterii în România postbelică. Prin faptul că o fostă putere accepta şi îşi asuma rolul de opoziţie fără vărsare de sânge, fără puşcărie şi fără exil, exerciţiul democratic românesc a cunoscut un adevărat salt calitativ. Reprezentativitatea a căpătat, de asemenea, o nouă valenţă prin prezenţa în premieră a UDMR-ului la actul guvernamental din România. Schimbarea s-a soldat cu o nouă etapă de tranziţie, reforme, greve, mineriade, căderi de guverne, privatizări dubioase (era rândul celorlalţi). România a participat alături de forţele NATO la războiul din Iugoslavia. S-a vorbit şi s-a acţionat spre o asanare morală, o lege a lustraţiei – acţiuni denunţate, în schimb, de opoziţie ca epurare politică şi abuzuri. Pe rând, premierii ţărănişti Victor Ciorbea şi Radu Vasile au câştigat şi au pierdut susţinerea politică.

    În fine, la exact zece ani de la Revoluţie, România avea un guvern de circumstanţă, condus de guvernatorul băncii naţionale, tehnocratul Mugur Isărescu. După o primă decadă, devenise clar că nu eram pregătiţi pentru viitor. Tot atunci, într-o emisiune televizată, Silviu Brucan încheia concluziile duzinei de participanţi la talk-show prin cuvintele: „Mai sunt zece ani”.

[1] 20 mai 1990 – „duminica orbului” este a şasea duminică după Paşte, conform calendarului ortodox.

Pagina 1 2 3

Taguri:

democratia, romania

Recomandăm: