De la luntrea lui Caron la mormântul lui Lazăr (2)

    Spre deosebire de Socrate, care şi-a aşteptat momentul morţii cu seninătate, vorbind despre nemurirea sufletului, Iisus Christos şi-a exprimat dorinţa de a evita „paharul" morţii sale (Matei 26:36-46). În seara în care a fost trădat, se afla împreună cu apostolii în grădina Ghetsimani, pentru a se ruga. Din relatările evangheliştilor Marcu, Matei şi Luca reiese că Iisus era mâhnit, „cuprins de o întristare de moarte" şi că i-a cerut de trei ori Tatălui să îndepărteze paharul de la El, adică să evite momentul morţii. În epistola adresată evreilor, apostolul Pavel scria că Iisus „s-a rugat şi a făcut cereri, cu strigăte puternice şi cu lacrimi, către Cel Care a putut să-L scape de la moarte" (Evrei 5:7). „Iisus este atât de profund uman, încât împărtăşeşte frica naturală în faţa morţii[8]" observa Cullmann. Moartea nu era pentru El o eliberare şi o întoarcere alături de Dumnezeu Tatăl, ci un sfârşit, o despărţire, o realitate anormală şi dureroasă. Păcatul omenirii pe care îl luase asupra Sa ar fi putut însemna moarte eternă şi despărţirea de Tatăl Său pentru totdeauna.

    Italianul Giovanni Papini publica în prima jumătate a secolului trecut volumul de povestiri Mărturiile Calvarului, în care contura o serie de portrete psihologice şi spirituale ale persoanelor care au fost în preajma lui Iisus în ultimele zile ale vieţii Sale. În povestirea Fiul Tatălui, Papini îşi imagina travaliul sufletesc al lui Baraba, după ce acesta a fost eliberat în locul lui Iisus. Dorind să afle mai multe despre Nazarinean, Baraba îl caută pe Lazăr - pe care Iisus îl înviase dintre morţi. Departe de a fi un om fericit, Lazăr se înfăţişează plin de tristeţe şi de dor după Rai, unde îşi regăsise părinţii. „Eram împreună cu toţi cei pe care îi iubesc, mă scuturasem de pulberea pământului. Mă odihneam, eram fericit. Şi, deodată, ca să le mulţumească pe cele două femei care îşi închipuiau că mă iubesc, am fost nevoit să mă întorc la necaz, la suferinţă, la oboseală, la exil"[9]. Papini a intuit corect că întoarcerea sufletului nemuritor al lui Lazăr în trupul omenesc şi muritor ar fi fost o defavoare pe care Iisus i-ar fi făcut-o prietenului Său. Dacă sufletul ar fi nemuritor, toţi aceia despre care Biblia afirmă că au fost readuşi la viaţă ar fi trecut prin suferinţe cumplite odată reveniţi din Paradis, într-o lume a suferinţei. Merită observat însă că, în textul biblic, niciunul dintre cei înviaţi nu prezintă impresii despre ce a văzut dincolo. Nu ar putea fi oare tăcerea lor un indiciu că moartea înseamnă sfârşitul complet al fiinţei umane?

    Moartea ca realitate dureroasă, iar nu ca eliberare şi întoarcere în Rai, este sugerată şi de atitudinea apostolului Pavel. Comparând corpul uman cu un cort, Pavel afirma că „în timp ce suntem în acest cort, gemem şi suntem împovăraţi, nu pentru că dorim să fim dezbrăcaţi, ci pentru că dorim să fim îmbrăcaţi, pentru ca ceea ce este muritor să fie înghiţit de viaţă" (2 Corinteni 5:4). Altfel spus, Pavel îşi exprima speranţa că revenirea lui Christos va avea loc suficient de repede, încât să nu mai fie dezbrăcat (adică să moară), ci să treacă din viaţa aceasta direct în viaţa veşnică. Dacă Pavel ar fi crezut vreo clipă că sufletul este nemuritor, declaraţia lui nu s-ar justifica. Deşi a scris în epistolele sale despre trup şi suflet sau despre carne şi duh, Pavel nu le-a interpretat în termenii gândirii elene, antropologia paulină fiind construită pe baza istoriei Genezei despre crearea fiinţei umane. Nici Iisus, nici apostolii Săi nu au glorificat moartea şi nici nu au susţinut că decesul este eliberarea sufletului, care se poate înălţa în voie la Tatăl. În schimb, Pavel scria că „celor ce, prin perseverenţa în fapte bune, urmăresc glorie, onoare şi nemurire [Dumnezeu] le va da viaţă veşnică" (Romani 2:7). De ce ar mai căuta nemurirea un om care ştie că sufletul său nemuritor va trăi veşnic alături de Dumnezeu? Sau de ce ar da Dumnezeu viaţă veşnică unui suflet care este oricum nemuritor?

Nu suflet reîncarnat, ci trup înviat

    Răscumpărarea omului din păcat înseamnă răscumpărarea întregii fiinţe umane şi, din acest motiv, mântuirea şi viaţa veşnică presupun învierea trupului. Patriarhul Enoh şi profetul Ilie au fost luaţi la ceruri în trup (Geneza 5:24; 2 Împăraţi 2:11), dovadă că mântuirea înseamnă salvarea corpului fizic, întrucât este creaţia lui Dumnezeu. Promisiunea învierii morţilor se regăseşte frecvent în paginile Bibliei. Cu mult înainte de învierea lui Lazăr şi a lui Iisus, profetul Isaia (sec. al VIII-lea î.Ch.) scria: „dar morţii tăi se vor întoarce la viaţă, trupurile lor vor învia" (Isaia 26:19). În perioada în care evreii erau robi în Babilon (sec. al VI-lea î.Ch.), profetului Daniel i s-a revelat că „mulţi dintre cei ce dorm în ţărâna pământului se vor trezi, unii - pentru viaţă veşnică, iar alţii - pentru ruşine şi veşnic dispreţ" (Daniel 12:2). „Poporul Meu, când vă voi deschide mormintele şi vă voi scoate din mormintele voastre, veţi şti că Eu sunt Domnul" - este o declaraţie divină comunicată poporului Israel prin intermediul profetului Ezechiel (37:13). Iisus şi-a prevestit propria înviere din morţi (Marcu 8:31; 9:31; 10:33-34), iar apostolul Pavel a făcut din învierea Mântuitorului baza speranţei în învierea credincioşilor. „Căci ceea ce este supus putrezirii trebuie să se îmbrace în neputrezire, iar ceea ce este muritor trebuie să se îmbrace în nemurire" (1 Corinteni 15:53).

„Nemurirea sufletului este o opinie - învierea morţilor este o speranţă". Jürgen Moltmann  

    Învierile din Biblie nu pot fi probate. Nu există alte dovezi decât mărturia autorilor biblici. De aceea, speranţa în revenirea lui Iisus Christos şi în învierea morţilor este strâns legată de textul biblic - cuvântul revelat de Dumnezeu. Pentru creştinii din biserica primară, „speranţa că morţii se vor ridica din mormintele lor s-a bazat nu pe o analiză a naturii umane, ci pe convingerea că Dumnezeu va împlini promisiunile Sale"[10]. Iar această speranţă a învierii îi ajută pe creştini să traiască o viaţă principială, ştiind mai dinainte că moartea este sfârşitul, dar nu pentru eternitate. Fericirea veşnică a omului, în paradisul promis de Dumnezeu, depinde nu de natura sufletului, ci de a doua venire a lui Iisus, când morţii vor fi readuşi la viaţă. Glasul care l-a chemat pe Lazăr să iasă din mormântul în care se odihnea de patru zile îi va chema pe toţi cei care au murit având speranţa învierii.

    Element constant în marile religii ale lumii, încă din Antichitate, credinţa în nemurirea sufletului a câştigat simpatia teologiei creştine, devenind o doctrină fundamentală. Gândul că sufletul este nemuritor şi că poartă în sine ceva din natura divină l-a tentat pe om chiar de la început, când Şarpele i-a zis Evei: „Nu veţi muri nicidecum! Dimpotrivă (...) veţi fi ca Dumnezeu" (Geneza 3:4). Biblia conţine însă o promisiune diferită: „cel drept va trăi prin credinţă" (Romani 1:17), pentru că sursa vieţii este Dumnezeu, iar învierea trupului pentru viaţă veşnică este condiţionată de ascultare.

[9] Giovanni Papini, Mărturiile Calvarului, Craiova, Universalia, 1990, p. 28

[10] Kevin J. Madigan, Jon D. Levenson, Resurrection. The Power of God for Christians and Jews, Yale University Press, 2008, p. xii

Taguri:

nemurire, suflet, inviere, cullman, greci, trup, fizic, creatie, om, suflare, tarana, moarte

Recomandăm:

• De la luntrea lui Caron la mormântul lui Lazăr (1)
• Ieșirea Greciei din zona euro, o „speculație criminală”
• Între austeritate și renunțare la euro, Grecia alege proteste
• România a cerut permisiunea să reia cultivarea OMG
• Grecia: remanierea cabinetului și demonstrații violente
• Liderii zonei euro salvează Grecia și PIIGS
• Grecia cade liber într-o prăpastie fără fund