De la luntrea lui Caron la mormântul lui Lazăr (2)

    Înainte de-a muri, prinţul Hamlet din piesa omonimă a lui Shakespeare rosteşte celebrele cuvinte: „Restul e tăcere!" - prin care surprinde esenţa a ceea ce se întâmplă după moarte. Nimic.

    Pentru mulţi creştini, credinţa că după moarte sufletele ajung în Rai sau în Iad este o moştenire culturală, nelegitimată de o analiză personală a textului biblic. Argumentul logic al afirmaţiei anterioare sună astfel: supoziţia că sufletul nemuritor merge în Rai sau în Iad presupune că, imediat după încetarea din viaţă, sufletul este judecat şi răsplătit sau pedepsit. În acest caz, o viitoare înviere a morţilor pentru judecată nu ar mai avea sens. Cu toate acestea, referirile la evenimentul învierii celor morţi pentru a-şi primi răsplata veşnică sunt frecvente în Biblie.

Mirabila intenţie, culpabila invenţie

    Conform tezei profesorului Cullmann, susţinută de reprezentanţii curentului teologic neoortodox,  doctrina nemuririi naturale a sufletului este fundamentată pe filosofia platoniană. „Neoortodoxia a adoptat o perspectivă cu totul diferită asupra problemei în cauză. După părerea susţinătorilor ei, ideea nemuririi sufletului era un concept grecesc, şi nu unul biblic"[1]. Dacă pentru filosofii greci, boala era un argument în favoarea susţinerii răului intrinsec al materiei şi trupului, scrierile biblice argumentează exact contrariul. Ideea că trupul ar putea reveni la viaţă a fost pentru greci cel puţin o idee ilară, după cum se vede şi din reacţia atenienilor la predica apostolului Pavel despre înviere. „Când au auzit ei despre învierea dintre cei morţi, unii au început să râdă..." (Faptele apostolilor 17:32). În gândirea biblică, trupul uman are valoare, fiind creat de Dumnezeu, care, după ce şi-a încheiat activitatea creatoare, „s-a uitat la tot ce a făcut şi toate erau foarte bune" (Geneza 1:31), inclusiv omul ca fiinţă trupească. Iisus i-a vindecat pe bolnavi şi i-a înviat pe morţi, iar apostolul Pavel, scriindu-le creştinilor din Corint, le atrăgea atenţia că trupul este „templul Duhului Sfânt" (1 Corinteni 6:19).

    Ucenicii lui Iisus şi creştinii primelor secole au comunicat mesajul Evangheliei unor popoare păgâne - greci, romani şi barbari - cu opinii diverse despre ce se întâmplă după moarte. Intenţia iniţială de a recurge la argumente de ordin filosofic pentru a avea succes în prezentarea învăţăturii biblice despre învierea morţilor a fost primul pas spre convertirea acestei învăţături într-o doctrină nouă - aceea a nemuririi sufletului. „Relaţia complexă dintre teologia naturală şi teologia revelată sau dintre creştinism şi cultura clasică" este ilustrată în cartea Despre suflet şi înviere, a lui Grigore de Nissa, în care se observă adaptarea elementelor platonice „pentru a reflecta cu meticulozitate conceptele creştine"[2]. Discursul teologic al lui Grigore de Nissa reflectă fundalul său cu specific grecesc, el fiind doar unul dintre părinţii bisericeşti care au validat ideea platoniană despre nemurirea naturală a sufletului. Pentru ei, recunoşterea faptului că sufletul este o entitate nemuritoare făcea mai plauzibilă ideea revenirii trupului la viaţă. Ideea a prins rădăcini în teologia creştină, considerându-se că „sufletul este, prin urmare, pre- şi post-existent pentru că transcende naşterea şi moartea trupului, rămânând în esenţă neatins de naştere şi moarte. (...) Doctrina nemuririi sufletului nu este o doctrină despre viaţa după moarte; ea ne învaţă că fiinţa umană posedă o identitate divină care este dincolo de naştere şi moarte"[3]. Intenţia lăudabilă a teologilor-filosofi de a găsi metode de comunicare eficientă a veştii bune despre viaţa veşnică s-a transformat într-o doctrină inventată, lipsită de suport biblic.

„Îmi displace ceea ce este implicat de imaginea unui suflet nemuritor sau, cel puţin, ceea ce mulţi creştini presupun că implică - şi anume că spiritualul şi fizicul pot fi separate cu uşurinţă, că partea fizică a fiinţei noastre este mai puţin valoroasă decât partea spirituală, că viaţa noastră pe pământ este importantă în mare măsură în funcţie de cum o folosim ca să ne pregătim viaţa spirituală eternă din ceruri. Prin contrast, limbajul despre înviere este de departe mult mai terestru. Afirmă valoarea trupurilor noastre şi a lumii fizice ca întreg".   Dan Epp-Tiessen

Vechiul Nou şi noul Vechi

    Teologia iudaică şi teologia creştină pornesc de la relatările cărţii Geneza despre crearea omului de către Dumnezeu, susţinând ideea de trup viu, şi nu conceptul de suflet întrupat. „Concepţia despre moarte ca eliberare a sufletului din trup, în sensul nemuririi din filosofia greacă, pare să fi fost la fel de străină şi de neînţeles pentru autorii Noului Testament ca şi pentru aceia ai Vechiului Testament[4]" - afirmă J. T. Addison, profesor de istoria religiilor la Episcopal Theological School (Claremont, California). Sufletul care se detaşează de trup în momentul morţii a fost o concepţie străină evreilor din perioada Vechiului Testament, care nu făceau o distincţie între dimensiunea fizică şi cea spirituală, considerând că omul este o fiinţă unitară. Reputatul profesor de teologie George Eldon Ladd, de la Fuller Theological Seminary, evidenţia această realitate cu fermitate: „Vechiul Testament nu susţine nicăieri speranţa unei răscumpărări imateriale pur spirituale în afara trupului, aşa cum susţinea gândirea greacă"[5]. Dualismul grecesc trup-suflet era cu siguranţă exclus din gândirea şi învăţătura bisericii primare, teoriile că Vechiul Testament şi Noul Testament ar adopta poziţii adverse despre soarta omului după moarte fiind speculaţii fundamentate în premisa că Biblia este un produs strict cultural, şi nu o carte scrisă prin inspiraţie divină.

Facere şi des-facere

    Răspunsul la întrebarea despre nemurirea sufletului şi învierea trupului reclamă un studiu atent al antropologiei biblice. Prima carte a Vechiului Testament prezintă crearea omului în termenii următori: „Domnul Dumnezeu l-a modelat pe Adam din ţărâna pământului şi a suflat în nările lui suflare de viaţă, iar Adam a devenit un suflet viu" (Geneza 2:7). E clară distincţia dintre suflarea de viaţă şi sufletul viu. Suflarea de viaţă este forţa motrice a vieţii, sufletul viu fiind omul ca fiinţă trupească, suma elementelor constitutive. Termenul „suflet" este traducerea cuvântului ebraic nefeş, folosit de sute de ori în cărţile Vechiului Testament. Însă, „acest cuvânt în nicio circumstanţă nu are de-a face cu ceea ce se întâmplă după moarte. Termenul se referă în mod esenţial la această viaţă care se termină cu ceea ce oamenii numesc, de obicei, moarte. Un cadavru - de om, de pasăre sau de animal - este lipsit de nefeş"[6]. Corespondentul acestui termen în limba greacă a Septuagintei[7]psyche, termen care apare şi în scrierile poetului Homer, dar şi la alţi autori eleni, cu sensul de viaţă terestră, care se sfârşeşte în cele din urmă. Sufletul nu este deci o entitate conştientă de sine care subzistă în afara corpului uman, ci este omul ca fiinţă vie. Moartea omului înseamnă moartea sufletului. 

„Omul biblic este o singură unitate. Dar faptul şi mai important de evidenţiat este că, în conformitate cu  Biblia, nu există niciun element divin în fiinţa umană care să garanteze supravieţuirea personalităţii omului după moarte". González Ruiz  

    Dacă facerea omului a însemnat îmbinarea trupului cu suflarea de viaţă de la Dumnezeu, moartea omului este procesul invers. „Ţărână eşti şi în ţărână te vei întoarce" i-a spus Dumnezeu lui Adam (Geneza 3:19). Ce se întâmplă însă cu suflarea de viaţă? Se întoarce la Cel care a dat-o, la Creator. Nu este vorba despre sufletul conştient de sine (despre care scria Platon), ci pur şi simplu despre acea scânteie de viaţă care a animat trupul omenesc. Înţeleptul Solomon scria despre cei morţi că „nu mai ştiu nimic; nu mai au parte de nicio plată" (Eclesiastul 9:5). Moartea înseamnă inconştienţă. Răsplata pe care se presupune că o primeşte sufletul nemuritor - Raiul sau Iadul - este negată de afirmaţia citată. Într-o rugăciune adresată lui Dumnezeu, psalmistul David spunea că morţii nu Îl mai pomenesc (Psalmul 6:5).

[2] John L. Drury, „Gregory of Nyssa's Dialogue with Macrina. The Compatibility of Resurrection of the Body and Immortality of the Soul", Theology Today, nr. 62, 2005, p. 211-212

[3] Jürgen Moltmann, The Coming of God. Christian Eschatology, SCM Press Ltd, 1996, p. 59

[4] J. T. Addison, Viaţa după moarte în credinţele omenirii, Bucureşti, Herald, 2003, p. 67

[5] George Eldon Ladd, Prezenţa viitorului, Oradea, Cartea Creştină, 1997, p. 60

[6] Norman H. Snaith, „Life After Death. The Biblical Doctrine of Immortality", Interpretation, nr. 3, 1947, p. 310

[7] Septuaginta - traducerea Vechiului Testament în limba greacă

Taguri:

nemurire, suflet, inviere, cullman, greci, trup, fizic, creatie, om, suflare, tarana, moarte

Recomandăm:

• De la luntrea lui Caron la mormântul lui Lazăr (1)
• Ieșirea Greciei din zona euro, o „speculație criminală”
• Între austeritate și renunțare la euro, Grecia alege proteste
• Grecia a ajuns la cel mai scăzut nivel de rating din lume
• Grecia: remanierea cabinetului și demonstrații violente
• Artă urbană în Atena: Dumnezeu se roagă
• Hutchins: Telescoape NASA confirmă geneza biblică