De la luntrea lui Caron la mormântul lui Lazăr (1)
ianuarie 2010 | Florin Bică | Biblie
De la Platon mai departe
Dincolo de concepţiile populare din lumea greacă, referitoare la ce se întâmplă după moarte, o importanţă colosală au avut-o ideile exprimate de filosofii greci. S-a distins dintre aceştia Platon (427-347 î.Ch.), care afirma că sufletul există din eternitate şi că moartea reprezintă eliberarea sa din temniţa corpului uman. Conform filosofiei platoniene, sufletul ar proveni dintr-o lume a Ideilor abstracte şi păstrează, după întrupare, unele reminiscenţe din acea lume, fapt ce îl determină pe om să caute în timpul vieţii lumea Ideilor. Seninătatea cu care maestrul său, Socrate, şi-a acceptat moartea a fost pentru Platon argumentul final că moartea nu înseamnă sfârşitul existenţei. Liber să aleagă răul şi capabil să se înjosească prin nelegiuire, sufletul nu avea însă cum să înceteze să existe - susţinea Platon. „Totuşi, conceptul nemuririi sufletului nu este întâlnit doar la Platon. Se regăseşte în religia orfică din zilele sale şi, de asemenea, în şcoala pitagoreică. Oricum, pitagoreicii considerau că sufletul nu este etern şi indestructibil în sine, ci etern pentru că transmigra dintr-un trup în altul"[4].
Deşi ideile lui Platon despre nemurirea sufletului au fost ulterior apreciate, dezvoltate sau criticate în egală măsură, impactul lor s-a resimţit puternic în filosofia şi teologia secolelor care i-au urmat. Seva filosofiei platoniene s-a infiltrat în gândirea teologilor alexandrini. Spre deosebire de Tertulian, pentru care filosofia era rădăcina tuturor ereziilor din creştinism, teologi ca Iustin Martirul (supranumit şi Filosoful), Origen şi Clement din Alexandria au găsit în ideile platoniene o sursă de inspiraţie. O figură-cheie între părinţii bisericeşti a fost Augustin (354-430 d.Ch.), care a marcat prin scrierile sale trecerea de la filosofia păgână la filosofia creştină, considerând că „teologia creştinismului [era] prefigurată în neoplatonism"[5]. Pentru el, sufletul „nu mai este un fel de materie fluidă, ci aparţine unei realităţi de alt ordin. Regăsim aici, la Augustin, urma lui Platon. Sufletul e de alt ordin de realitate decât materia. El este nemuritor pentru că e o realitate de acelaşi ordin ca adevărul. Sufletul şi adevărul au, într-un fel, aceeaşi substanţă. Moartea sufletului ar fi separarea dintre el şi adevăr. El este deci nemuritor, precum adevărul însuşi"[6]. Deşi măsura în care ideile lui Platon şi-au lăsat amprenta asupra teologiei augustiniene este încă subiect de dezbatere printre savanţi, realitatea acestei amprente nu poate fi negată. Detaliul este semnificativ, întrucât „gândirea medievală şi-a preluat cadrul teologic al ideilor de la Augustin mai mult decât de la oricare alt teolog"[7]. Traseul ideilor despre sufletul nemuritor poate fi urmărit cu uşurinţă de la filosofii greci la părinţii bisericeşti, apoi în teologia medievală şi până în prezent.
Revoluţia lui Cullmann
Un sondaj realizat printre creştinii ortodocşi, catolici şi protestanţi ar aduce dovada de netăgăduit că nemurirea sufletului este o concepţie aproape universală în rândurile creştinilor de azi. Clericii şi teologii împărtăşesc aceeaşi credinţă. În acest cadru de largă acceptare a învăţăturii despre transcenderea sufletului dincolo de moarte şi de trup, cartea Nemurirea sufletului sau învierea morţilor?, a profesorului şi teologului Oscar Cullmann, publicată la jumătatea secolului trecut, a stârnit aprige controverse. „De fapt, critica a devenit atât de puternică şi atât de mulţi s-au simţit ofensaţi de declaraţiile sale încât, pentru o vreme, el a decis să păstreze tăcerea în mod deliberat"[8]. Cititorii lucrării sale i-au trimis scrisori de protest, unii l-au considerat un monstru animat de dorinţa de a stârni temeri spirituale şi chiar prietenii lui s-au arătat destul de rezervaţi vizavi de afirmaţiile sale. Teza lui Cullmann, care a stârnit reacţii atât de potrivnice, a fost aceea că nemurirea sufletului este o concepţie specifică filosofiei greceşti, în timp ce Biblia nu susţine această idee, ci vorbeşte despre învierea trupului, care este cu totul altceva. „Am pus moartea lui Socrate şi moartea lui Iisus una lângă alta"[9], scria Cullmann. „Căci nimic nu arată mai bine diferenţa radicală dintre doctrina greacă a nemuririi sufletului şi doctrina creştină a Învierii". Dacă teoria lui este adevărată, înseamnă că teologia creştină a căzut încă din primele secole ale erei creştine în plasa fină a filosofiei păgâne.
[4] Abe Masao, „The Problem of Death in East and West", Eastern Buddhist, nr. 2, 1986, p. 31-32
[5] Simon Blackburn, Dicţionar de filosofie, Bucureşti, Univers Enciclopedic, 1999, p. 37
[6] Jeanne Hersch, Mirarea filozofică, Bucureşti, Humanitas, 2006, p. 82, 83
[7] Colin Brown, Filozofia şi credinţa creştină, Oradea, Cartea Creştină, 2000, p. 18
[8] John J. Collins, „Reflections on Cullmann's Imortality of the Soul", Catholic Biblical Quarterly, nr. 4, 1960, p. 410
[9] Oscar Cullmann, Nemurirea sufletului sau învierea morţilor?, Bucureşti, Editura Herald, 2007, p. 42
Recomandăm:
- De la luntrea lui Caron la mormântul lui Lazăr (2)
- Grecia a ajuns la cel mai scăzut nivel de rating din lume
- Grecia: remanierea cabinetului și demonstrații violente
- Liderii zonei euro salvează Grecia și PIIGS
- A rămâne fără adăpost a devenit un FENOMEN în Grecia
- Artă urbană în Atena: Dumnezeu se roagă
- Între austeritate și renunțare la euro, Grecia alege proteste
