Pe soclul istoriei și cu flacăra libertăţii în mână. Aşa fost cartea lui Daniel, de la apariţia ei, cu peste 2500 de ani în urmă, şi aşa a rămas până astăzi. Ea este o introducere divin-inspirată la cartea Apocalipsei şi, împreună, reprezintă extinderea Evangheliei dincolo de generaţia apostolică, până la întoarcerea Domnului Christos. Apocaliptica biblică este promisiunea triumfului celor persecutaţi.

Daniel a fost probabil cel mai controversat, dar şi cel mai iubit profet al erei ebraice. Atât evreii, cât şi creştinii şi musulmanii şi-l revendică.

Daniel al evreilor

Primul autor evreu care a menţionat pe Daniel a fost preotul Yehezkel ben Buzí (Ezechiel), profet contemporan cu Daniel, care a elogiat rugăciunile mijlocitoare şi înţelepciunea celui din urmă, în două oracole diferite. Ezechiel le-a scris între anii 592-587 î.Cr. (Ez 14:14, 20; 28:3), la puțin timp după întâmplările relatate în primele trei capitole din Daniel (anii 605-593 î.Cr.). Aproape un secol și jumătate mai târziu, preotul Ezra' ben Seraya, „maestru cărturar" (c. 457 î.Cr.) şi Nehemia ben Hakalia, „onorabilul paşă" al iudeilor repatriaţi (c. 444 î.Cr.), foloseau rugăciunea lui Daniel¹ ca model de mijlocire.

Ieşu‛ ben Sira' („Eclesiasticul"), care a scris în ebraică pe la anii 180-175 î.Cr., are un pasaj straniu, în care îi ignoră pe Daniel şi Ezra, acolo unde ne-am aştepta să-i menţioneze. Ben Sira scrie că Ezechiel „a pomenit pe Iov, cel ce se ţinea tare de căile drepte" (Sira 49:8-9 / 9-10)² şi că „pomenirea lui Neemia este mare" (Sira 49:13/15). Întrucât autorul era angajat într-o trecere în revistă a eroilor biblici şi naţionali, cu mici comentarii în dreptul fiecăruia, este exclusă posibilitatea ca marii cărturari Daniel şi Ezra să fi fost omişi din eroare. Oricine vorbeşte despre Nehemia, nu-l poate ignora pe Ezra („al doilea Moise"). Oricine se referă la textul în care Ezechiel menţionează pe Iov, nu poate să nu vadă că în acelaşi text este şi Daniel (Ez 14:14.20), la mijloc, între doi drepţi neevrei (Noe şi Iov), ca un exemplu de sfânt care se roagă deopotrivă pentru prieteni şi duşmani, evrei şi neevrei³. Or, se pare că tocmai aceasta a fost problema lui Ben Sira: ambii înţelepţi fuseseră cărturari în Babilon, amândouă scrierile lor amestecă ebraica „sacră" cu aramaica „păgână", iar Ben Sira avea altă mentalitate (cf. Sira 50:27-28). Daniel a fost, deci, eliminat intenționat. Un alt semnal al istoricităţii lui Daniel în textul ebraic al lui Ben Sira este în cap. 43:8-9, care reflectă exprimarea din Daniel 12:3, având patru cuvinte în comun.

Deja înainte de anul 100 î.Cr., faima profetului se materializase şi în legendele despre „Bel şi balaurul". Ele au fost adăugate de evreii alexandrini la cartea lui Daniel, care a fost tradusă în greacă înainte de anul 100 î.Cr. şi enumerată în colecţia Profeţilor. Prima carte a Macabeilor (135-90 î.Cr.), de asemenea, menţionează pe Daniel şi descrie împlinirea unor profeţii ale lui⁴. În aceeaşi perioadă, scribii evrei de la Qumran copiau textul arameo-ebraic al cărţii lui Daniel, faţă de care arătau un mare interes. S-au descoperit multe fragmente din 8 manuscrise diferite ale cărţii, care au fost copiate la diferite timpuri, între anii 125 î.Cr. şi 50 d.Cr., acoperind aproape toate profeţiile lui Daniel⁵.

Dar cartea lui Daniel nu a determinat doar copieri, ci şi diverse comentarii, aluzii şi imitaţii apocaliptice, precum Cartea lui „Enoh" (c. 300 î.Cr.), Cartea Jubileelor (c. 160 î.Cr.), Apocalipsa lui Ezra (sau 2/4 Ezra, c. 90 d.Cr.), Apocalipsa lui Baruc (c. 100 d.Cr.). În fragmentul numit Florilegium sau Midraşul Zilelor de Apoi (4Q174 4:3), autorul de la Qumran foloseşte chiar cuvinte şi expresii specifice lui Daniel: „acela va fi timpul despre care este scris în cartea profetului Daniel, ‘că cei răi vor face răul, iar cei drepţi vor fi albiţi şi lămuriţi prin foc', şi ‘poporul care cunoaşte pe Dumnezeu se va ţine tare' [Da 11:32; 12:10]."

Istoricul Ioséf ben-Matitiah - preot, fariseu şi militar evreu, cunoscut sub numele romanizat Flavius Josephus - un contemporan al apostolului Ioan, care şi-a scris opera pe la anii 90-95 d.Cr., a scris mult şi elogios despre Daniel⁶. El afirmă că profetul era un înţelept ilustru, onorat de regi şi de mulţimi, că era rudă cu regele Zedekia, că a construit un turn faimos în Media (Hamadan), care ar fi fost încă folosit în primul secol, ca monument funerar pentru monarhii iranieni.

„Daniel, chiar şi după moarte a rămas faimos", afirmă istoricul evreu, „....pentru că diferitele scrieri pe care le-a lăsat în urmă sunt încă citite de noi până astăzi. Şi potrivit cu acestea, credem că Daniel era într-o legătură specială cu Dumnezeu, fiindcă el nu doar a profeţit despre evenimente viitoare, ca alţi profeţi, ci a determinat chiar şi timpul împlinirii lor. Şi în timp ce profeţii preziceau de obicei nenorociri, motiv pentru care erau neplăcuţi atât regilor cât şi mulţimilor, Daniel a fost un profet de veşti bune, şi încă într-o asemenea măsură, încât prin natura optimistă a profeţiilor lui, şi-a atras aprecierea tuturor oamenilor, iar prin împlinirea lor şi-a atras creditul mulţimilor şi faima de om al lui Dumnezeu. A lăsat în urma lui o expresie a acurateţei şi adevărului de netăgăduit al prezicerilor lui."

Jospehus de asemenea comentează profeţiile lui Daniel. După ce descrie vedenia din Daniel 8, istoricul adaugă:

„Şi într-adevăr, s-a întâmplat că neamul nostru a suferit toate acestea sub Antioh ‘Strălucitul', potrivit cu vedenia lui Daniel, scrisă cu mulţi ani mai înainte de a se întâmpla. În aceeaşi fel, Daniel a scris cu privire la stăpânirea romanilor, profeţind că ţara noastră va fi pustiită de ei⁷. Toate acestea le-a lăsat în scris acest om, aşa cum i le-a descoperit Dumnezeu, aşa încât, citind profeţiile lui, şi văzând cum s-au împlinit, să ne mirăm de onoarea pe care i-a făcut-o Dumnezeu lui Daniel, şi să vedem că epicurienii⁸ sunt rătăciţi pentru că scot Providenţa din viaţa umană şi nu cred că Dumnezeu are în grijă problemele lumii, că lumea este guvernată şi susţinută în fiinţă de acea Fericită şi Nepieritoare Fiinţă, ci afirmă că lumea merge în voia ei, fără stăpân şi fără paznic. Dacă lumea ar fi lipsită de cineva care s-o dirijeze, aşa cum îşi imaginează epicurienii, ar fi ca o corabie fără cârmaci, bătută de furtuni până la scufundare, sau ca un car fără fără vizitiu, care se răstoarnă. Fără Providenţă, lumea s-ar face bucăţi, s-ar distruge şi ar pieri."

Istoricul evreu adaugă şi alte informaţii care erau încă la dispoziţie în primul secol: că Alexandru cel Mare, în drum spre Egipt, a trecut prin Ierusalim, unde a fost impresionat de templu, iar arhiereul Iaddua, în fruntea populaţiei, l-a salutat ca învingător şi i-a arătat cartea lui Daniel, traducându-i profeţiile pe care acesta le făcuse despre faimosul macedonean. Ca urmare, Alexandru a făcut un gest de închinare în faţa arhiereului evreu, ceea ce a stârnit murmurele camarazilor de arme. Alexandru a promis evreilor că le va asculta cererile privitoare la independenţă social-culturală (atât în Iudeea, cât şi în diaspora), scutire de impozite în anii sabatici, respectarea religiei mercenarilor evrei, etc.

Tensiunile acumulate între iudaism şi creştinism au făcut ca, în jurul anului 100 d.Cr., acestea să se separe definitiv în două comunităţi religioase. Iudeii au introdus în slujba sinagogală rugăciuni cu blesteme contra sectanţilor („minnim"), adică asupra evreilor care deveniseră creştini sau gnostici şi asupra tuturor creştinilor care tulburau comunităţile iudaice cu evanghelia lor. Folosirea profeţiilor lui Daniel în apologetica creştină a determinat o reacţie de autoprotecţie a iudaismului. Se spune că Moshe ben Maimun (RaMBaM), rabinul spaniol cunoscut ca Maimonide (sec. XI), îngrijorat că „mulţimea neinstruită ar putea fi dusă în rătăcire" prin încercarea de a calcula timpul venirii lui Mesia, a adăugat şi el un blestem: „Blestemaţi să fie cei care prezic vremurile sfârşitului." Rabbi Judah Loew ben Bezalel (sec. XVI) se plângea că timpul împlinirii profeţiei lui Daniel este „de multă vreme depăşit" (Sanhedrin 98b, 97a).

Dar rabinii medievali au continuat să fie ispitiţi de profeţiile lui Daniel, în care au văzut distrugerea Ierusalimului, isprăvile Romei sau ale mahomedanismului, precum şi speranţa restaurării mesianice. S-au remarcat în special cărturarii karaiţi⁹ Nahawendi (Iran, sec. IX) şi Ibn Ali (Israel, sec. X); filozoful, lingvistul şi exegetul Saadia (Bagdad, sec. X); marele comentator biblic Rashi (Franţa, sec. XI); filozoful, astronomul, lingvistul, poetul şi exegetul Ibn Ezra (Spania, sec. XII); medicul şi filosoful Nahmanide (Catalonia, Israel, sec. XIII); medicul, matematicianul şi astronomul Raşbaz (Baleare, Algeria sec. XIV); ministrul de finanţe şi filozoful Abrabanel (Portugalia, Spania, Veneţia sec. XV), un spirit mai deschis faţă de creştinism.

În timpurile moderne, pe lângă abordarea ortodoxă, „raşistă", şi pe lângă cea „epicuriană", care are tot mai mulţi reprezentanţi, iudaismul are şi exegeţi ai lui Daniel care se închină adevăratului Messia, Iisus din Nazaret. Aceştia sunt, de obicei, fie mesianici, fie iudei convertiţi, precum marele misionar britanic Joseph Wolff († 1862), sau teologii contemporani americani Jacques Doukhan şi Clifford Goldstein.

1 Compară rugăciunile din Ezra 9; Nehemia 9; cu Daniel 9. În textul ebraic, asemănarea este chiar mai mare.

2 Citatul este din textul ebraic al lui Ben Sira, publicat de Israel Lévi în The Hebrew Text of the Book of Ecclesiasticus, Brill, 1904.

3 Pe Noe îl menţionase deja Sira mai devreme (44:17-19).

4 1 Macabei 1:57-62; 2:60; 4:36-59; 3 Macabei 6:7

5 Manuscrisul 4QDan^c este cel mai vechi, şi depune mărturie că la o generaţie după persecuţia lui Antioh, profeţiile lui Daniel erau foarte populare, ceea ce foarte greu s-ar explica dacă scrierea ar fi fost plăsmuită, aşa cum se susţine adesea, în timpul acelei persecuţii.http://home.earthlink.net/~ironmen/qumran.htm

6 Toate informaţiile şi citatele noastre din Josephus se pot găsi în Antichităţi Iudaice, cartea X, 10-12 şi XII, 7.6 (sau după altă nomenclatură, Ant 10: 276-279; Ant 12: 321-322).

7 Când se referă la profanarea templului de către Antioh IV, Josephus preia interpretarea dată de autorii macabeeni cu aproape două secole mai devreme: că „pustiirea" şi „rededicarea" (hanukka) templului, întâmplate la interval de exact trei ani, au avut loc „ca împlinire a profeţiei lui Daniel, care fusese făcută cu 408 ani mai înainte."

8 Epicurienii sunt filozofii şcolii materialiste a lui Epikuros. Evreii au împrumutat termenul în ebraică (‘appikorós), folosindu-l cu sensul de sceptic, necredincios care ironizează învăţătura şi pe cărturari, batjocoritor, obraznic, fără frâu, nesupus autorităţii, eretic.

9 O sectă a iudaismului care respinge obligativitatea tradiţiei talmudice (Legea orală) şi se limitează la Scriptură.

Taguri:

daniel, biblie, teologie, profetie, profetie,

Recomandăm:

• Liceenii din Arizona ar putea avea ore de studiere a Bibliei
• Daniel în groapa criticilor. Argumentele criticii distructive şi contraargumente
• Daniel în groapa criticilor
• Liderul mişcării "moartea lui Dumnezeu" a încetat din viaţă
• Noul Testament, schimbat pentru cei care nu înţeleg Biblia
• „Vocea” - O altfel de Biblie pentru cititorii moderni
• Umbrele care luminează - Cum a fost cunoscut Christos înainte de întrupare