Cultura blasfemiei

Conform descrierii făcute de realizatori¹, JC este un desen animat de 30 de minute despre JC (Jesus Christ), în care acesta doreşte să iasă de sub umbra copleşitoare a tatălui său şi să trăiască în New York ca un om obişnuit. Proiectul se află în planul de producţie al postului de televiziune american Comedy Central.

„S-au schimbat multe în ultimii două mii de ani, iar JC este ultimul rătăcit pe lumea asta. În acelaşi timp, atotputernicul său tată este mai degrabă un tip apatic, care preferă să se joace pe computer decât să asculte ce a mai făcut JC prin oraş", au declarat pentru Los Angeles Times creatorii filmului. Cu toate că realizatorii consideră că JC este un show animat care face haz de religie şi de societate, cu aluzii la „prostia omenească", o mulţime de asociaţii creştine au considerat că filmul este pură blasfemie, înveşmântată în hainele divertismentului.

Ironie şi religie

Mijloc eficient de a critica defectele societăţii sau ale indivizilor, ironia o putem întâlni încă din perioada antică în teatrul grec şi în literatura satirică romană. Scopul ei nu era să rănească sau să atace o persoană anume, ci, prin expunerea ridicolului, se urmărea crearea „şocului recunoaşterii". Viciul era identificat şi pus într-o lumină defavorabilă. Şocul recunoaşterii era mascat prin umor, fapt ce făcea ca tratamentul (amar) administrat să fie mult mai uşor de acceptat. Scopul primordial nu era divertismentul, ci educarea publicului în vederea remedierii defectelor societăţii. În aceeaşi ordine de idei şi cu un obiectiv similar, chiar şi în discursurile lui Iisus Christos poate fi sesizată o doză de umor cu tentă ironică. Strecurarea ţânţarului, înghiţirea cămilei şi invitaţia de a scoate bârna din propriul ochi înainte de a căuta paiul din ochiul semenului sunt ilustrative în acest sens. În contextul logicii argumentative, ridiculizarea este o armă folosită împotriva tuturor celor care „continuă să menţină împreună două aspecte în mod indubitabil incompatibile."²

Deşi pare uşor de remarcat, diferenţa între satirizarea prostiei omeneşti şi atitudinea ireverenţioasă faţă de valorile (religioase) ale celor din jur este imperceptibilă pentru unii. Pe de o parte, cei care îşi permit să atace religia, direct sau subtil, sunt cei care cred că în religie pot fi identificate aspecte demne de ridiculizat. Într-adevăr, realitatea contrastelor neplăcute în interiorul creştinismului, de pildă, nu poate fi contrazisă. Este memorabilă replica lui Ghandi: „Îmi place de Christos, nu-mi plac creştinii, ei nu sunt asemenea Lui."

De cealaltă parte însă, mulţi cred că religia este în sine o formă de manifestare a prostiei umane, ţinta ironiei fiind fenomenul religios ca atare. Ilustrativă este poziţia lui Ronald Lindsay, director al Center for Inquiry din Amherst, New York, şi iniţiator al proiectului Ziua blasfemiei. Într-un interviu oferit postului CNN (30 septembrie 2009) afirma: „Noi credem că asemenea orientărilor politice, credinţele religioase ar trebui să fie subiectul examinării şi criticismului, dar noi am făcut din religie un tabu."

Controversele actuale între religioşi şi nereligioşi apar pe fundalul invocării libertăţii de exprimare a indivizilor şi a unei perceperi tot mai populare a religiei ca o „curiozitate anacronică".

Un pas mai departe - blasfemia

La origine, blasfemia însemna luarea în derâdere a Divinităţii într-un limbaj direct şi concret. La greci, mai ales, directa impietate faţă de zeităţi şi de sacralitate era considerată blasfemie. În contextul vechiului Israel, folosirea ireverenţioasă a numelui lui Dumnezeu era catalogată ca blasfemie. Mai târziu, creştinismul a extins înţelesul termenului blasfemie şi în dreptul crezurilor eretice.

Reflexe ale conceptului de blasfemie se regăsesc şi în contextul culturii seculare, chiar dacă termenul a fost golit de sensul strict religios. De exemplu, în actuala societate seculară, de facto se consideră ca fiind o atitudine „blasfematoare" luarea în derâdere a conceptelor considerate „sacre" (sic!), precum corectitudinea politică sau absolutizarea libertăţilor. Avem de-a face cu o „reformulare a sacrului"³ în contextul unei lumi care trebuie să înveţe continuu cum să administreze libertatea, consideră Grace Davie, specialistă în sociologia religiilor.

Pentru evaluare, sunt necesare câteva întrebări. Este corect ca în numele libertăţii de gândire să răneşti sentimentele religioase ale celor care aparţin unei anumite confesiuni? Unde începe libertatea exprimării şi unde se termină ea, în condiţiile în care pot fi lezate convingerile altora? Care este limita între satiră şi batjocură, între inteligent şi ofensator, între ironie şi blasfemie? Într-o societate în care satira şi-a pierdut rolul educaţional, fiind folosită primordial în contextul divertismentului, se ridică inevitabil justa întrebare: Cât de legitimă este folosirea subiectelor religioase în contextul divertismentului?

Fără îndoială, libertatea gândirii, a exprimării şi a exercitării credinţei sunt drepturi fundamentale, inalienabile, confirmate în ultimii 60 de ani de Declaraţia Universală a Drepturilor Omului. În acelaşi timp, nu este nicio îndoială că orice manifestare a libertăţilor şi drepturilor individuale ajunge în mod inevitabil să fie limitată de drepturile şi libertăţile celuilalt. În spiritul Declaraţiei Universale, libertatea de exprimare este definită în direcţia binelui societăţii. Spre exemplu, în contextul actual, libertatea de exprimare nu poate şi nici nu are cum să fie suportul negării ororilor naziste. Astfel, orice invocare a libertăţii de exprimare în direcţia insultelor sau înjosirii este o manipulare rău intenţionată a conceptului.

Dacă satira care condamnă metehnele societăţii are un rol educativ-corectiv, când sunt atacate valorile şi simbolurile religioase, ironia îşi pierde funcţia. Care ar putea să fie scopul nobil când Iisus este prezentat ca un băiat de mahala, care încalcă regulile bunei-cuviinţe, sau ca un homosexual libertin? Lipsită de orice obiectiv critic şi educaţional, ironia este înlocuită de furie care, al rândul său, este transformată în vulgaritate gratuită, atitudinea devenind ridicolă în ea însăşi. Răzvrătirea faţă de autoritate şi sfidarea a tot ce este încărcat cu simbolistica valorilor tradiţionale reprezintă o caracteristică a contraculturii şi se poate regăsi încă din anii '60 ai secolului trecut. În acest context, s-a ajuns azi la tratarea cu lipsă de respect nu doar a simbolurilor religioase, ci şi a însemnelor naţionale.

1„TV watchdog coalition preemptively protests Comedy Central development of Jesus cartoon", Los Angeles Times, 2 iunie 2010

2Perelman Chaim şi Blbrechts-Tyteca Lucie, The New Rhetoric: A Treatise on Argumentation, Notre Dame/London, University of Notre Dame Press, 1969, p. 205

3Grace Davie, Religion in Britain Since 1945, Oxford, 1994, p. 39-44, 196

Taguri:

blasfemie, cultura, relligie, libertate de exprimare,

Recomandăm:

• Legea blasfemiei criticată de un intelectual musulman
• De Crăciun, Alice Cooper îi dă o Biblie lui Lady Gaga
• Mănăstirea Chiajna, locul I la Wiki Love Monuments 2011
• Inventarul practicilor culturale ale românilor în 2010
• Crăciunul în lume: tradiţii mai puţin cunoscute (FOTO)
• Televiziunile obligate să dea ştiri culturale şi educative
• Expoziție cu ținutele Fecioarei Maria, din ultimii 700 de ani