Creștinismul și religia - menite să dispară?

    Modernismul a fost construit prin influenţa Renaşterii, a Umanismului secular, a ideilor filosofice ale lui Descartes, Rousseau şi Kant şi a însemnat, în aceeaşi ordine, triumful individualismului, laicizarea concepţiei despre lume şi viaţă, naşterea raţiunii autonome (în locul ascultării de Dumnezeu), afirmarea bunătăţii inerente a omului (în locul firii umane păcătoase) şi formularea imperativelor categorice kantiene (morala naturală în locul moralei revelate).

    Postmodernismul a fost prevestit de Nietzsche, care a înfierat morala creştină, ridiculizând-o la extrem şi căutând din răsputeri să desfiinţeze „tablele legii". Idealul lui Nietzsche, supraomul, era antiteza omului moleşit şi efeminat, marcat de remuşcări şi procese de conştiinţă. Sigmund Freud a eliberat omul de sub restricţiile moralei „civilizate" şi a legitimat libertinismul sexual. Pentru el, conştiinţa era un produs care nu a existat de la început în om. Omul trebuie să-şi urmeze instinctele sexuale şi nicio tradiţie religioasă nu trebuie să-l oprească, pentru că periclitează „selecţia vitală" - era părerea lui Freud.

    Mai trebuie spus că relativismul moral, rezultant în postmodernism, este văzut de mulţi ca o adevărată realizare. Brown, care nu aplaudă dezintegrarea creştinismului din Marea Britanie, vede în relativism un câştig de proporţii, în lipsa căruia democraţia, raţiunea şi toleranţa ar fi în pericol. Şi Mircea Cărtărescu este convins că nihilismul lumii postmoderne este premisa necesară singurei abordări optimiste a lumii[8]. În opinia sa, oamenii văd azi în valorile absolute sursa prejudecăţilor, a discriminării şi a totalitarismului, care au apărut în istorie în numele acestor valori. În acest context, postmodernismul promite eliberarea finală, ceea ce Rainer Maria Rilke numea odihna în sabatul postdatoriei, fără nicio obligaţie morală, religioasă sau naturală, cu excepţia obligaţiei de a fi tolerant.

Pandora, o istorie fără sfârşit („re-fermecarea lumii")

    Barreau trage concluziile cu privire la realizările umanităţii de la Renaştere şi până astăzi. Modernismul l-a demis pe Dumnezeu şi a întronat raţiunea; raţiunea a promis o „nouă etică naturală" şi progresul, dar a adus două războaie mondiale, Holocaustul, inechităţi sociale şi economice. Rezultatul a produs dezamăgire şi recunoaşterea eşecului gândirii moderniste - adică postmodernism. Astfel, ceea ce a început ca o mult aşteptată emancipare a generat treptat plictis, dispreţ, neîncredere, cinism şi pesimism, din faţa cărora omul caută să se refugieze în... supranatural. Secularizarea lumii creştine, susţinută de progresul aparent infailibil al ştiinţei, a avut până la urmă, cel puţin în parte, un efect de bumerang - a dus la o creştere a interesului faţă de supranatural şi o explozie a neopăgânismului în mijlocul civilizaţiilor creştine.

    Cuvintele lui Jean-Claude Barreau, citate la începutul acestui articol şi care păreau o ironie la prima vedere, îşi dezvăluie în acest context mesajul profund. Deşi este împotriva valorilor absolute (a se citi creştinism), pe care le vede ca pe o întoarcere la preistorie, el realizează nevoia unei morale  funcţionale, supuse perpetuu reinventării, care să ajute omenirea şi planeta să supravieţuiască. Barreau propune crearea unor sensuri care să ne răspundă la întrebări precum: „De ce să trăim?" şi „De ce să trăim împreună?", răspunsuri capabile să ne dea vitalitatea de a merge mai departe. Nu degeaba spunea Malraux: „Secolul al XXI-lea va fi religios sau nu va fi deloc."

    Avatarul lui James Cameron este o bună ilustrare a acestei căutări umane. Filmul prezintă o religie de esenţă orientală, dezvoltată într-un cadru idilic, paradisiac, o religie fără accente absolutiste, nici măcar raţionaliste, ci mai degrabă interesată de simpla convieţuire cu misterul (o temă extrem de postmodernistă). Religia Avatarului nu este coercitivă, ci mai degrabă o iniţiere înspre eliberare, o reconectare armonioasă cu originalul, cu natura. Este un vis cu suficient de multă religie cât să ne dea un sens şi vitalitate, dar cu suficient de puţină religie cât să nu pretindă nimic, să nu creeze conflicte raţionale sau morale. Nu este Dumnezeu, dar este metafizică. Nu este viaţă veşnică, dar este o memorie veşnică, o continuitate dincolo de moarte, neînţeleasă, dar candidă, neprihănită.

"Frica de Dumnezeu a dispărut, dar o nouă frică se arată la orizont: o frică nedefinită, o frică generală." Paraschiva Pop, Regresia moralei

Terra, o  istorie cu sfârşit

    Incapacitatea creştinismului de a-şi transfera valorile către noile generaţii a fost provocată de propria îndoială, care a scos treptat creştinismul din sfera religiei şi l-a cantonat în sfera eticii. Conform lui George Knight, liberalismul protestant „deja pe la 1920 se debarasase de concepte 'primitive' precum naşterea din fecioară, învierea lui Christos, ispăşirea substitutivă, minunile, a doua venire, creaţionismul şi inspiraţia divină a Bibliei." „Exact în acest punct au greşit liberalii anilor 1920. Iisus Christos, 'Mielul lui Dumnezeu' (aluzie la jertfa Lui) şi 'Leul din Iuda' (aluzie la judecata lui Dumnezeu), este elementul definitoriu al creştinismului. Au sterilizat Mielul şi, odată cu asta, s-au sterilizat pe ei înşişi." În acelaşi timp, mulţi creştini care doreau „nu un Tată ceresc, ci un bunic ceresc", un soi de „bunăvoinţă senilă", au extirpat concepţia biblică despre păcat şi au rămas „doar cu jumătate de evanghelie..."[9].

    Creştinismul fără o credinţă vie şi transformatoare în Iisus Christos, alături de o convingere a existenţei păcatului şi a nevoii omului şi a planetei de a fi recreaţi, nu mai are identitate.

    Postmodernismul, care îngroapă deopotrivă morala creştină şi morala naturală, e departe de a fi un succes. Aduşi într-un vid moral, despre care unii spun că e cel mai bun lucru ce ni se întâmplă, oamenii descoperă că, în ciuda terapiei prin mass-media sau pe alte căi, nu se pot imagina fără conştiinţă. Şi aceasta pentru că omul are impulsuri morale în natura sa, iar societatea postmodernă începe să recunoască deschis că nu totul poate fi explicat de ştiinţă (de unde şi nevoia de „re-fermecare a lumii"). În acest context, creştinismul are ocazia unică de a le demonstra unor oameni dezamăgiţi de cultura dominantă că oferă o alternativă autentică. Nimeni nu are nevoie de un creştinism ezitant, de o carcasă culturală care înveleşte un miez de legende, ci oamenii au nevoie de un creştinism sigur pe el, care să le dea garanţia adevărului. Au nevoie să vadă trăirea autentică şi dovada vie a veridicităţii cuvintelor lui Iisus: „Veţi cunoaşte adevărul, iar adevărul vă va elibera" (Ev. după Ioan 8:32).

    Două rămân imperativele creştine în această epocă - pe de o parte, cel evanghelic: o viaţă trăită la înălţimea poruncii lui Iisus, „Să vă iubiţi unii pe alţii! Aşa cum v-am iubit Eu, tot aşa să vă iubiţi şi voi unii pe alţii", iar pe de altă parte, cel apocaliptic: revigorarea mesajului central al Apocalipsei, şi anume că singura soluţie reală şi definitivă pentru rezolvarea problemelor care confruntă lumea noastră este revenirea lui Iisus.

    Istoria nu este deschisă. Şi mai ales istoria fără morală nu e o premisă pentru inventarea lumii ideale, pentru că, după cum arată teza cărţii lui Jared Diamond, Collapse: How Societies Choose to Fail or Succeed, egoismul este factorul decisiv în căderea civilizaţiilor de oriunde şi din totdeauna. Cei care speră că „din bube, mucigaiuri şi noroi" se vor  „isca frumuseţi şi preţuri noi" sunt nevoiţi să creadă într-o veritabilă a doua creaţie - din nihilismul postmodernist să se nască o lume ideală, bazată pe libertatea deplină. Poate că în faţa acestei teze, şi în faţa confesiunii postmoderniste că e nevoie totuşi de o morală, fie ea şi tranzitorie şi deschisă, devine mai evident că Biblia are o poziţie care merită notată: istoria, aşa cum o ştim, va avea sfârşit. Revenirea Fiului lui Dumnezeu va însemna a doua facere a lumii şi un nou început.

[9] George Knight, The Apocalyptic Vision and the Neutering of Adventism, Review and Herald Pub Assoc, 2008,  p. 19, 26-29

Taguri:

crestinism, avatar, liberalism, megabiserici, secularizare,

Recomandăm:

• Avatar 1 - schimbarea la faţă a lumii prin cultura media
• „Putem vorbi împreună despre Dumnezeu?”
• Video: „De ce urăsc religia, dar Îl iubesc pe Iisus”
• 1.000.000 de semnături pentru declararea Liberiei stat creştin
• Americanii nu au lideri creştini remarcabili
• Ce facem cu ororile creştinismului?
• Liberalismul fundamentalist / Deformarea conceptului egalităţii