Ascunşi sub cerul liber

    Persoanele care locuiesc de multă vreme în stradă îşi formează o mentalitate de supravieţuitori. Pentru ele, este important să găsească resurse pentru azi. Nu-şi fac planuri de viitor, iar reintegrarea socială fie nu şi-o mai doresc, fie nu mai speră la ea. Trăind într-un mediu tensionat, caracterizat de agresivitate, îşi pierd abilităţile de comunicare şi socializare, iar încercările de a-i reintegra în familie sau de a le oferi un loc de muncă au şanse mici de reuşită. Mulţi preferă să nu lucreze, aşteptând ajutorul venit din partea statului sau a ONG-urilor. Atitudinea lor nu trebuie să ne inducă o poziţie defensivă, de renunţare. Este uşor să dai verdictul „nu merită", dar este o provocare şi o dovadă de raţiune şi nobleţe sufletească să înţelegi că un om al străzii şi-a epuizat resursele de a crede în schimbare, în mai bine.

De unde vine ajutorul?

    Sunt organizaţii care, pe cont propriu sau în parteneriat cu autorităţile locale, le oferă persoanelor lipsite de adăpost servicii de igienizare, cazare pe timpul nopţii sau pe o perioadă de până la 3 luni, una sau două mese calde pe zi etc. Samusocial are echipe mobile care ies pe stradă pentru a le oferi servicii medicale, pentru a-i ajuta să îşi obţină actele de identitate de care au nevoie pentru a beneficia de cantină sau de ajutor social. Sunt şi echipe mobile care oferă consultaţii şi tratamente psihiatrice, fiecare caz fiind monitorizat cu regularitate. „Cele mai multe servicii pentru oamenii fără adăpost din Europa au fost asigurate de organizaţii neguvernamentale. Per total, aproape două treimi dintre aceste servicii sunt oferite de voluntari sau de ONG-uri, în unele ţări procentul trecând de 90%. Lucrul acesta este valabil în special în ţările cu o puternică tradiţie filantropică, dar şi în cele cu tradiţie religioasă"[1]. Însă, ajutorul pentru aceşti oameni nu trebuie să vină doar din partea statului sau a ONG-urilor. Este nevoie de o implicare socială mai largă. Intervenţia de la nivel politic, presiunile exercitate prin mass-media şi campaniile unor organizaţii neguvernamentale trebuie dublate de o implicare mai amplă a fiecărui individ.

    Prevenirea unor astfel de situaţii este cea mai bună soluţie. „Rareori se întâmplă ca oamenii să ajungă fără locuinţă şi fără acoperiş deasupra capului în acelaşi timp. De obicei, există un timp de un an sau doi între cele două"[2]. Se pot înfiinţa centre de suport unde persoanele care sunt în pericol să ajungă pe stradă pot beneficia de sfatul unui specialist, care să le îndrume. Simplele liste cu adăposturi sau cantine pentru săraci sunt insuficiente. Este nevoie de oameni care să se intereseze constant de situaţia celui aflat în pericolul de a ajunge la marginea societăţii şi care să îl sfătuiască, pas cu pas, în sensul rezolvării dificultăţilor. De asemenea, este necesară suplimentarea numărului de locuri în adăposturi. Ar fi utile şi lecţii pentru elevi, care, la ora de dirigenţie, ar putea învăţa despre cauzele acestui fenomen şi despre evitarea unor astfel de situaţii. De prea multe ori serviciile sociale sunt prinse în tiparele birocratice, în timp ce cazurile sunt foarte diverse. Flexibilitatea şi abordarea fiecărui caz ţinându-se cont de specificul său pot conduce la rezultate mai bune. Prevenire, asigurarea nevoilor de bază, reintegrare socială - acestea sunt cuvintele-cheie.

    Indiferenţa şi lipsa de implicare îi costă mult pe aceia care ar putea beneficia de sprijinul nostru. Banii, îmbrăcămintea, sacii de dormit, păturile, medicamentele şi alimentele pe care le oferim sunt rezolvările problemelor imediate, urgente. Oamenii străzii au nevoie însă şi de înţelegere, de o mână întinsă cu prietenie.

De pe stradă, la Harvard

Oamenii străzii nu sunt „un caz pierdut" sau o resursă dispensabilă. Valoarea lor este egală cu a oricărui om obişnuit, cu familie, casă şi un loc de muncă. O dovedeşte impresionanta istorie de viaţă a lui Liz Murray, care, la vârsta de 15 ani, şi-a pierdut mama (bolnavă de SIDA) şi a ajuns să trăiască pe străzi. Cu sprijinul unor persoane binevoitoare, s-a înscris la liceu la vârsta la care alţii îl terminau şi, datorită perseverenţei şi ajutorului primit, a obţinut rezultate foarte bune, ajungând să studieze la Harvard. Astăzi, la vârsta de 30 de ani, Liz este licenţiată în psihologie şi o vorbitoare recunoscută, care se străduieşte să-i motiveze pe alţii să privească viaţa ca pe o provocare.  

    Prinşi în alergarea pentru asigurarea unui trai decent şi în multitudinea activităţilor sociale, oamenii care au un loc unde să se retragă, o locuinţă care poate să nu fie proprietate personală, dar care le asigură confortul minim, găsesc puterea fizică şi psihică de a o lua de la capăt. Acasă nu este un simplu concept, la nivelul abstract, ci este locul de refugiu, de stabilitate şi linişte, de intimitate şi siguranţă. Chiar dacă te simţi ca acasăla rude sau la prieteni, acasă înseamnă un loc anume, un loc ce face parte din ceea ce îţi oferă, ca individ, o identitate socială. Este dreptul fiecărui individ la demnitatea „unui acoperiş" şi este datoria morală a fiecăruia dintre noi să nu trecem mai departe cu privirea întoarsă. Nu ar trebui să îngăduim prin ignoranţa noastră unui număr atât de mare de oameni să se „ascundă" de viaţa normală, de societate... pe stradă şi sub cerul liber.  Segregarea socială în funcţie de locuinţă, bani sau statut este la fel de injustă şi nocivă ca segregarea rasială sau religioasă.

[2] Megan Ravenhill, The Culture of Homelessness, Ashgate Publishing, 2008, p. 224 

Taguri:

adapost, oamenii strazii, locuinta, samusocial,

Recomandăm:

• Haina care schimbă vieți: 20.000, pentru început