Ascunşi sub cerul liber

    Unii cred că înţeleg problemele oamenilor străzii şi le dau acestora bani. Alţii cred că au înţeles problema cu oamenii străzii şi de aceea nu le dau bani. Ambele categorii demonstrează  astfel o înţelegere precară a fenomenului, a cauzelor şi a soluţiilor lui.

    Îi observăm zilnic la gurile de metrou, în gări, pieţe, parcuri, sub poduri sau hoinărind pur şi simplu pe stradă, implorând mila trecătorilor grăbiţi şi deranjând prin simpla lor prezenţă. Când temperatura ajunge la -10^oC, presa începe să scrie despre decesul unora dintre ei. Unii au ales să trăiască astfel, în timp ce alţii au fost obligaţi de împrejurări să „aleagă" acest mod de viaţă. Şi pentru unii, şi pentru ceilalţi, strada este locul căruia îi spun acasă. Deşi autorităţile şi diversele organizaţii neguvernamentale depun eforturi pentru ajutorarea acestei categorii defavorizate, rezultatele sunt prea puţin vizibile. Iar aceasta nu este o problemă a statelor sărace sau a lumii a treia, întrucât oamenii străzii sunt întâlniţi chiar şi în El Dorado-ul occidental. Criza economică globală a acutizat şi a dat amploare fenomenului.

„Ştii că a sosit sezonul sărbătorilor când media îi redescoperă, anual, pe oamenii străzii..."  S. Robert Lichter   

Indezirabilii oameni ai străzii

    Stigmatizaţi adesea, numiţi „boschetari", oamenii străzii sunt uşor de identificat după aspectul fizic deplorabil - murdari, zdrenţăroşi, mirosind urât. Comportamentul lor este, de multe ori, antisocial: cerşesc, fură, devin agresivi, consumă alcool şi dorm pe unde apucă. Expresia „persoane fără adăpost" se referă la două categorii de oameni: persoane fără un acoperiş deasupra capului - nivelul primar - şi persoane fără o locuinţă legală, stabilă - nivelul secundar. Persoanele care nu au un acoperiş deasupra capului sunt cei care trăiesc pe stradă, în parcuri, în canale, pe lângă gropile de gunoi, în scări de bloc etc. Persoanele fără o locuinţă legală au un loc unde să stea, chiar dacă nu există un titlu legal de deţinere a acestuia, sau locuiesc temporar la rude, la prieteni, în adăposturi şi în instituţii ce oferă găzduire pentru perioade scurte de timp.

    Cauzele care l-au condus pe individ la dobândirea statutului de om al străzii se împart în două categorii. Mai întâi sunt cei care rămân fără adăpost din cauza eşecului personal şi a neadaptării la condiţiile sociale existente - blamul cade asupra victimei. Sociologii vorbesc în acest caz despre cauzele endogene ale fenomenului, care ţin de anumite patologii comportamentale. Este vorba, în primul rând, de adolescenţii care pleacă de acasă pentru că nu vor să se supună regulilor impuse de părinţi (să înveţe, să aibă un program limitat de acces la internet sau programe TV, să se întoarcă acasă la ore stabilite etc.). Nu este însă o problemă specifică adolescenţei, pentru că sunt şi adulţi care decid că strada este mult mai uşor de suportat. Unii ajung aici pentru că nu se pot adapta mediului familial, în mare măsură din cauza tulburărilor de comportament. Sunt imprevizibili, generează teamă şi au un potenţial agresiv sporit.

    Apoi, sunt situaţiile în care cauzele nu ţin de individ, când vina nu îi poate fi atribuită doar individului, ci contextului social şi economic ce favorizează marginalizarea unora. Acestea sunt cauzele exogene, când societatea eşuează în a-i asigura omului un anumit nivel de bunăstare şi oportunităţi egale. Pierderea locului de muncă atrage după sine lipsa unui venit stabil şi, în unele cazuri, se ajunge la evacuarea din locuinţă. Alţii ajung în stradă în urma divorţului, când, din cauza venitului mic, nu îşi permit închirierea unei locuinţe. În România, retrocedarea caselor naţionalizate a lăsat în stradă multe familii cu copii. Unele dintre aceste familii locuiesc în adăposturi improvizate, în condiţii improprii.

    Oricum, nu toate persoanele lipsite de adăpost sunt complet lipsite de legături. Pe lângă faptul că între oamenii străzii se leagă prietenii şi relaţii strânse, unii dintre ei păstrează legătura cu rudele sau cu alte persoane.

Două ONG-uri se ocupă cu precădere de această categorie defavorizată la nivelul Capitalei, în parteneriat cu autorităţile locale: Casa Ioana (1995) şi Samusocial România (2004). Serviciile funcţionează zi şi noapte, având drept scop ajutorarea oamenilor străzii în vederea îmbunătăţirii nivelului de trai. Există două centre care asigură găzduire temporară pentru cei 90 de beneficiari ai Casei Ioana: în sectorul 4, destinat femeilor (sediul Asociaţiei Casa Tara, Şos. Olteniţei), şi în sectorul 1, destinat bărbaţilor (Bucureştii Noi). Samusocial are parteneriat cu sectorul 2 (Şos. Pantelimon, lângă Piaţa Odobeşti) şi sectorul 3 (Bd. 1 Decembrie 1918), iar în prezent există un proiect de deschidere a unui centru de noapte în parteneriat cu Primăria Generală a Municipiului Bucureşti, cu o capacitate de 30 de locuri.

 

În ţară, există 29 de centre destinate persoanelor fără adăpost (copii, adulţi şi bătrâni), patru în Cluj şi câte unu în Alba Iulia, Arad, Botoşani, Braşov, Constanţa, Cluj, Focşani, Galaţi, Hunedoara, Iaşi, Mediaş, Oradea, Piatra-Neamţ, Ploieşti, Rădăuţi, Râmnicu-Vâlcea, Satu Mare, Sibiu, Siret, Slobozia, Târgovişte, Târgu-Jiu, Târgul Secuiesc, Timisoara, Zalău. Fiecare centru ajunge, în medie, la aproximativ 30-35 de locuri.  

Problema insuficienţei adăposturilor

    La ultimul recensământ (2002), fenomenul era puţin cunoscut, motiv pentru care nu s-a obţinut decât o estimare la nivelul Bucureştiului: aproximativ 5.000 de persoane fără adăpost. În prezent, numărul celor fără adăpost din România este de aproximativ 15.000, conform unui studiu realizat de Samusocial. Oricum, datele sunt mai degrabă orientative, pentru că nu există o înregistrare completă şi actualizată a celor care locuiesc pe stradă. În fiecare an, câteva sute dintre aceştia mor din cauza frigului, foamei sau lipsei de asistenţă medicală. Conform Institutului Medico-Legal, pe străzile Bucureştiului au decedat, în perioada 1997-2007, în medie 300 de persoane anual. Majoritatea au fost adulţi fără adăpost.

Taguri:

adapost, oamenii strazii, locuinta, samusocial,