Content on this page requires a newer version of Adobe Flash Player.

Get Adobe Flash player

Arta de a fi liberi - Demnitatea umană pe agenda secolului al XXI-lea

Pagina 1 2

iulie 2010 | Florin Bică | Cultură

Centrul de detenţie Abu Ghraib (Irak) rămâne un simbol al neantului în care se poate prăbuşi demnitatea umană. Fotografiile din 2005 cu deţinuţi irakieni complet dezbrăcaţi şi ţinuţi în lesă sau obligaţi să întreţină raporturi sexuale unii cu ceilalţi au stârnit oroare şi au născut o întrebare neaşteptată: Cine şi-a pierdut demnitatea, deţinuţii abuzaţi sau torţionarii lor?


Foto: iStockLa începutul anului 2010, Papa Benedict al XVI-lea se pronunţa ferm împotriva scanării corporale integrale la punctele de acces în aeroport. Marea Britanie era cea care dorea introducerea unei astfel de verificări, cu scopul prevenirii atentatelor teroriste. „Demnitatea umană trebuie ocrotită", declara suveranul pontif. Prin vocea lui Federico Lombardi, Vaticanul îl felicita, în 2008, pe Barack Obama pentru alegerea sa ca preşedinte al celei mai puternice naţiuni, exprimându-şi totodată speranţa că acesta va găsi „căi potrivite pentru a promova pacea în lume, apărând dezvoltarea şi demnitatea fiinţei umane, în spiritul respectului deplin pentru esenţa fiinţei umane şi pentru valorile spirituale".1


Termenul „demnitate" se regăseşte adeseori în documentele internaţionale. Declaraţia Universală a Drepturilor Omului şi Convenţia Europeană pentru Drepturile Omului şi Biomedicină sunt doar două dintre acestea. „Toate fiinţele umane se nasc libere şi egale în demnitate şi drepturi", se precizează în Declaraţia Universală, prin adoptarea căreia statele semnatare s-au angajat să promoveze şi să respecte demnitatea umană. Fiecare stat trebuie să susţină credinţa în drepturile fundamentale ale omului, în demnitatea şi valoarea fiinţei umane, se arată şi în Carta ONU. Organizaţia pentru Securitate şi Cooperare în Europa (OSCE) urmăreşte o agendă a demnităţii umane încă de la crearea sa, în 1975. Actul Final, semnat la Helsinki de 35 de ţări, era un angajament pentru promovarea respectării drepturilor civile, politice, economice, culturale, sociale şi nu numai, adică a tuturor acelor drepturi şi libertăţi care „derivă din demnitatea inerentă a fiinţei umane şi care sunt esenţiale pentru dezvoltarea sa deplină şi liberă".2 De fapt, în astfel de tratate şi documente, demnitatea este asociată constant cu drepturile fundamentale ale omului. Patrick Capps3 observa că demnitatea are, în esenţă, două trăsături: (1) „fiinţele umane au libertate atunci când îşi pot exercita libertatea sau, şi mai clar, autonomia" şi (2) „autonomia este protejată de o serie de drepturi pe care fiecare om le are în virtutea faptului că este o fiinţă umană".


Constituţii şi convenţii internaţionale afirmă angajamentul statelor sau al organizaţiilor de a apăra şi susţine demnitatea umană. De ce să fie însă nevoie de intervenţia unor foruri superioare pentru a apăra ceva ce îi aparţine omului prin naştere?

 

 În data de 4 mai a.c., a avut loc şedinţa inaugurală a Subcomisiei parlamentare pentru demnitate umană din cadrul Comisiei pentru drepturile omului, culte şi problemele minorităţilor naţionale. Parlamentul României a devenit astfel al V-lea for legislativ care a creat un cadru legal pentru afirmarea demnităţii umane. Structuri parlamentare similare există deja în Parlamentul European, Congresul SUA, Parlamentul Marii Britanii şi în cel al Republicii Lituania. Prima iniţiativă de acest fel a fost luată în Parlamentul European (martie 2009), cu sprijinul şi participarea Preşedintelui Parlamentului European la data aceea, Hans-Gert Pöttering, care a spus că demnitatea umană stă la baza efortului european de a construi o comunitate fundamentată pe pace, democraţie şi libertate. Subcomisia parlamentară pentru demnitate umană susţine principiul că demnitatea umană este intrinsecă fiinţei umane şi constituie fundamentul tuturor drepturilor sale.

Demnitatea umană între a fost, este şi va fi...

Susţinută şi de moraliştii sau gânditorii secolelor trecute, demnitatea umană a dobândit o importanţă aparte, intrând în atenţia opiniei publice abia după atrocităţile celui de-al Doilea Război Mondial. Genocidul monstruos orchestrat de regimul nazist a fost o cauză majoră a interesului sporit pentru drepturile omului. Constituţia Germaniei, din 1949, specifica în primul său articol că „demnitatea fiinţei umane este de neatins. Principala obligaţie a tuturor puterilor statului este să o respecte şi să o protejeze". Devenise însă foarte clar, după experienţa totalitarismului de secol XX, că demnitatea umană avea nevoie de mai mult decât de protecţia statelor naţionale. Avea nevoie de garanţii şi sprijin internaţional. Hannah Arendt observa că statul nu mai poate fi considerat un instrument neutru, capabil să asigure respectarea drepturilor omului.

 

 Dacă în Imperiul Roman, termenul dignitas se aplica doar persoanelor de rang înalt, odată cu dezvoltarea teritorială a religiei creştine, demnitatea umană şi-a conturat un profil universal. Orice om era considerat o creatură a lui Dumnezeu şi, de aceea, o fiinţă demnă. Renaşterea şi Iluminismul au scos conceptul de sub faldurile mantiei creştine, secularizându-l.


Autorul renascentist Pico della Mirandola este creditat drept primul care a conexat demnitatea umană cu libertatea fiinţei umane. Apoi, filosofii iluminişti (secolele al XVII-lea şi al XVIII-lea) sunt cei care au anticipat conceptul modern al demnităţii umane atunci când au scris despre „legea naturală", în conformitate cu care omul are o serie de drepturi, chiar dacă n-ar exista un stat care să i le garanteze. Totuşi, iniţial, aceste drepturi n-au fost considerate ca aplicându-se fiecărui om în parte. Ideile iluministe s-au dezvoltat în contextul naşterii naţiunilor moderne şi a fervorii unor revoluţii şi, tocmai de aceea, drepturile umane au fost înţelese la început ca drepturi civile, beneficiarii lor fiind cetăţenii unui stat.

 

„Caracterul catastrofal al totalitarismului politic - în primul rând al socialismului naţionalist german, dar şi al stalinismului rusesc - este ţintit explicit de cel mai proeminent document din istoria drepturilor omului: Declaraţia Universală a Drepturilor Omului din 1948."4 La data aceea, Declaraţia Universală se constituia, pe fondul recent al barbariilor conflagraţiei mondiale, într-o promisiune şi un garant că istoria nu se va repeta. Au fost încheiate, ulterior, şi alte tratate sau convenţii internaţionale, menite să reafirme suveranitatea demnităţii umane.


1. „Vatican hopes Obama will promote human dignity", www.catholicnewsagency.com, 5 noiembrie 2008
2. Marc Perrin de Brichambaut, „An Agenda for Human Dignity", Survival, International Institute for Strategic Studies, vol. 50, nr. 4, august-septembrie 2008, p. 2
3. Patrick Capps, Human Dignity and the Foundations of International Law, Portland, Hart Publishing, 2009, p. 108
4. Arnd Pollmann, „Human Rights and Human Dignity", University of Magdeburg, Germany
 

Pagina 1 2

RSS general RSS ştiri RSS bloguri
Newsletter
[x] Închide

Abonează-te la newsletter-ul ST şi vei primi, cu frecvenţa aleasă de tine, informaţii despre actualitatea care te interesează.
ATENŢIE: Pentru a te asigura că newsletterul nu va fi blocat de filtrul anti-spam, adaugă adresa newsletter@semneletimpului.ro în 'Address Book'/'Contacts'

ULTIMELE ADĂUGATE [x]

„Îmi amintesc când am murit” | Interviu cu Ruth Frikart-Moor Cum să-ți revoluționezi viața în 8 săptămâni Arta de a fi liberi - Demnitatea umană pe agenda secolului al XXI-lea Citeşte mai mult