Al doilea şi al treilea exod (ce să mănânci şi să bei ca să trăieşti veşnic)

    Introducerea sărbătorii pascale în viaţa religioasă a evreilor nu a fost intenţionată doar ca un anunţ şi o ocazie viitoare de rememorare a eliberării din Egipt, ci ea prefigura marea eliberare din robia păcatului, posibilă doar prin sacrificiul Fiului lui Dumnezeu.

    Eliberarea evreilor din robia egipteană s-a făcut printr-o intervenţie supranaturală, Dumnezeu constrângându-i pe egipteni, prin calamităţile trimise asupra ţării lor, să le dea drumul sclavilor evrei să plece. Printr-o declaraţie de război („şi îi voi judeca pe toţi zeii Egiptului. Eu sunt Domnul" - Exodul 12:12), Dumnezeu anunţase că, pe lângă orice semnificaţie punitivă, cele zece plăgi vor fi un instrument revelator, prin care El li Se va descoperi atât egiptenilor, cât şi evreilor într-o manieră necunoscută până atunci. Însă o componentă şi mai importantă a tabloului exodului a fost sacrificiul.

Instituirea Paştelui

    Chiar în pragul eliberării lor, israeliţii au fost învăţaţi că trebuie să sacrifice un animal şi să-l mânânce într-o singură noapte, conform anumitor reglementări. Regulile mesei pascale poruncite de Dumnezeu cuprind două aspecte al căror simbolism trebuie remarcat. În primul rând, animalul destinat sacrificiului, care era fript şi mâncat împreună cu familia până în dimineaţa următoare, îl reprezenta pe Iisus Christos, iar această identificare o face chiar apostolul Pavel când scrie: „Christos, Mielul nostru de Paşte, a fost jertfit" (1 Corinteni 5:7). În al doilea rând, masa pascală mai cuprindea azimi şi ierburi amare, azimile simbolizând puritatea spirituală a celor care se împărtăşeau, iar ierburile amare reprezentând robia din care urmau să fie eliberaţi. Israeliţii erau prinşi într-un proces didactic prin care Dumnezeu îi pregătea nu doar pentru ieşirea din Egipt, ci şi pentru suprema Sa revelaţie în Iisus Christos.

Porunca lui Dumnezeu, care instituia practic Paştele, a sunat astfel: „Spune întregii adunări a lui Israel ca, în ziua a zecea a acestei luni, să ia un miel pentru fiecare familie, un miel pentru fiecare casă. (...) Mielul vostru să aibă un an şi să nu aibă meteahnă. Puteţi lua un miel sau un ied. Să-l ţineţi până în ziua a paisprezecea a lunii, apoi întreaga adunare să-l înjunghie între cele două seri. Să ia din sângele lui şi să ungă cei doi uşori şi pragul de sus al caselor în care vor mânca. (...) Când îl veţi mânca să aveţi mijlocul încins, sandalele în picioare şi toiagul în mână. Să-l mâncaţi în grabă căci este mielul de Paşte al Domnului. Pentru că în noaptea aceea, Eu voi trece prin ţara Egiptului şi voi lua viaţa tuturor întâilor născuţi din ţara Egiptului, atât ai oamenilor, cât şi ai animalelor şi îi voi judeca pe toţi zeii Egiptului. Eu sunt Domnul. Sângele de pe casele în care locuiţi va fi un semn pentru voi: când voi vedea sângele, vă voi ocoli şi urgia nu vă va distruge atunci când voi lovi ţara Egiptului" (Exodul 12:3-13).  

    Fiecare familie trebuia să-şi asume responsabilitatea pentru ceremonia sacrificiului pascal. Nerespectarea poruncii lui Dumnezeu în cele mai mici detalii atrăgea după sine moartea întâiului născut din familia respectivă (plaga a zecea, care urma să se abată asupra Egiptului). În momentul acesta, apartenenţa etnică era insuficientă. Era necesară acceptarea prin credinţă a realităţii şi iminenţei plăgii a zecea, dar şi eventualele neplăceri create de egipteni în urma sacrificării mielului (iedului). Sacrificarea unui miel era o crimă în ochii egiptenilor, care protejau animalul socotit un avatar al zeului Aries. De aceea, când faraonul l-a sfătuit pe Moise să aducă jertfele în ţară, profetul a argumentat că aceasta ar însemna o violare a legilor Egiptului: „Nu este bine să facem astfel, i-a răspuns Moise, pentru că jertfele pe care le aducem Domnului, Dumnezeul nostru, sunt privite drept urâciuni de către egipteni. Dacă aducem înaintea egiptenilor jertfe care pentru ei sunt o urâciune, nu ne vor omorî ei cu pietre?" (Exodul 8:26).

Eliberare cu sânge pe uşi

    Sacrificarea mielului nu era însă suficientă pentru îndepărtarea pericolului. Fiecare familie trebuia să ungă cu sângele mielului stâlpii şi pragul de sus al uşii. În momentul exodului, israeliţii nu mai erau un popor de nomazi, ci locuiau în case (Exod 12:22), un mod de viaţă adoptat de la egipteni (Exod 12:22). În urma săpăturilor efectuate în regiunea Deltei Nilului (adică acolo unde au locuit sclavii evrei), arheologii au descoperit multe case construite din cărămizi, care aveau gravate pe stâlpii şi pe pragul de sus al uşii numele locatarilor. Se pare că acestea datează din perioada exodului.[1] Probabil că pe lângă facilitarea identificării locatarilor în caz de calamitate, există şi o altă explicaţie pentru obiceiul evreilor din Egipt de a-şi grava numele pe stâlpii uşii - influenţa practicii egiptene. În gândirea egipteană, numele era parte constituentă a persoanei. Acesta este motivul pentru care, ca un gest al înveşnicirii, faraonii şi alţi oficiali îşi gravau numele pe monumente, temple şi alte clădiri importante din Egipt. Nu este de mirare că Moise, care a fost instruit în teologia şi gândirea egipteană, când scrie cartea Exodul, nu menţionează numele faraonului, ci numai pe cel al moaşelor care au fost loiale lui Dumnezeu (Exodul 1:15), şi aminteşte faptul că 'Dumnezeu le-a făcut case' (Exodul 1:21), adică le-a ridicat familii. Prin menţiunea aceasta Moise comunică faptul că nu faraonul va trăi veşnic, ci femeile care au fost loiale lui Dumnezeu.[2]

    Când le-a poruncit evreilor să ungă cu sânge stâlpii şi pragul casei, Dumnezeu le-a poruncit, de fapt, să îşi acopere numele cu sângele mielului. Astfel, gestul acesta făcea parte din intenţia mai largă a lui Dumnezeu de a-i învăţa principiile mântuirii: numele lor gravate în piatră nu le puteau asigura nemurirea; doar sângele Mielului divin putea face acest lucru. Semnificativ este că, după exod, porunca de a unge stâlpii şi pragul de sus al uşii şi-a încetat valabilitatea, dovezi ale continuării practicii fiind inexistente.[3] După exod, evreii au avut Tabernaculul şi, mai târziu, Templul, unde numele lor erau acoperite simbolic cu sângele jertfelor pentru păcat, ceea ce făcea nenecesară prezenţa simbolului şi pe stâlpii uşilor. În schimb, Noul Testament atrage atenţia că este vital ca numele oamenilor să fie scrise în lista celor mântuiţi: „bucuraţi-vă de faptul că numele voastre sunt scrise în ceruri" (Luca 10:20); „oricine n-a fost găsit scris în Cartea Vieţii a fost aruncat în lacul de foc" (Apocalipsa 20:15), Cartea Vieţii fiind numită şi „Cartea Vieţii Mielului" (Apocalipsa 21:27)

[1] Labib Habachi, Tell El-Dab'a I: Tell El-Dab'a and Quantir the Site and Its Connection With Avaris and Piramesse, Viena, Verlag der österreichischen Akademie der Wissenschaften, 2001, p. 40-43, 53-55

[2] "Covered with Blood: A better understanding of Exodus 12:7", Ministry, septembrie 2009,  p. 6 

[3]  Scot McKnight, Jesus and his Death, Waco, Texas, Baylor University Press, 2005, p. 257

Taguri:

cina, paste, evrei, exod, egipt,

Recomandăm:

• Curtea supremă a Israelului e fascistă, spun evreii aşkenazi
• Liderii religioşi încurajează implicarea creştinilor în Egipt
• Tinerii din Egipt și Tunisia - generația în așteptare
• Ierusalim: protest la deschiderea unei şcoli de fete
• Pe cine eliberăm săptămâna asta?
• Iisus Christos pe limba tabloidelor
• Reizbucnesc violențele între musulmani și creștini în Egipt