Actualitatea homeschooling în România

Educaţia în şcoala publică

Educaţia la domiciliu

Copilul este parte a unui grup.

Educaţia publică se concentrează asupra modelării copilului pentru a se conforma standardelor de grup. Sistemul presupune învăţarea anumitor lucruri la un anumit timp, în anumite moduri, fără o atentă corelare individuală cu gradul de maturitate sau capacitate al acestuia.

Copilul este un individ.

Educaţia la domiciliu se concentrează asupra dezvoltării întregii personalităţi a copilului, denotă sensibilitate făţă de nevoile şi dorinţele de învăţare individuală şi îl îndrumă spre o creştere echilibrată.

Mecanismele de învăţare sunt axate pe ordine, conformare, regim şi control. Formalismul demotivează, înăbuşind curiozitatea, creativitatea şi dorinţa de învăţare a copilului.

Structurile de învăţare sunt create în interesul copilului şi al familiei. Timpul de calitate acordat şi libertatea de exprimare dezlănţuie curiozitatea, creativitatea şi dorinţa naturală de a învăţa ale copilului.

Nivelul predării este „redus", un compromis menit să nu-l piardă pe drum pe elevul cel mai slab al clasei. Elevii motivaţi sunt frustraţi de ritmul lent, iar elevii slabi, de ritmul rapid; elevii de nivel mediu rămân la nivel mediu. Elevii slabi sunt stigmatizaţi, iar elevii rapizi sunt frânaţi.

Predarea este „unu la unu". Se corelează capacităţile de învăţare ale copilului cu ritmul predării. Fiecare copil progresează în ritm propriu, conform capacităţii sale de învăţare şi de motivare. Fiecare copil este tratat ca individ, fără a fi comparat cu alţii, ceea ce elimină frustrările.

Într-o clasă de 15-30 de copii, educatorul îi acordă fiecărui copil atenţie individuală limitată, fiind incapabil să răspundă adecvat la nevoile şi interesele fiecărui copil în parte. Concentrarea în sălile de clasă zgomotoase şi neconfortabile este împiedicată, zgomotul şi disconfortul devenind factorii principali de distragere a atenţiei copiilor.

Părintele este capabil să acorde fiecărui copil atenţie

individuală nelimitată şi să răspundă la nevoile şi interesele fiecărui copil. Concentrarea este întărită prin abilitatea de a controla şi chiar elimina factorii de distragere a atenţiei copilului.

Elevul trebuie să înveţe cum să fie pe placul

profesorilor. Relaţiile de autoritate sunt nefireşti şi

formale.

Copilul doreşte instinctiv să fie pe placul părinţilor săi. Relaţia de autoritate este naturală şi neformală.

Profesorul se bazează în mod automat pe manuale şi metode lipsite de vigoare, de prospeţime. Profesorul tinde să îşi impună autoritatea. Cadrul şcolar tipic induce o dependenţă „necesară" faţă de profesor.

Părintele este liber să aleagă cele mai bune cărţi şi

programe şcolare pentru copiii săi. Părintele este un animator cultural dispus să înveţe la rândul său. Copilul „învaţă cum să înveţe" şi să se bazeze pe capacităţile şi deprinderile astfel dobândite.

Se pierde mult timp cu disciplinarea elevilor. Învăţarea nu este corelată cu realitatea clasei. Elevul stă în bancă asteptând „să treacă ora mai repede". Se predă puţin într-un interval de timp mult prea mare. Cei mai mulţi elevi ajung absolvenţi doar pentru că „le-a sosit timpul", respectiv la vârsta de 18 ani.

Nu există timp pierdut. Toată viaţa este o sală de clasă, deci fiecare activitate sau implicare este o oportunitate de învăţare. Părintele poate preda mai mult într-un timp mai scurt. Nu va fi greu pentru copil să fie absolvent mult mai repede, chiar la vârsta de 13-14 ani.

Copilul avansează pe traseul şcolar pe baza vârstei şi a notelor obţinute, fără să se ţină cont de gradul de însuşire a cunoştinţelor, de reala sa capacitate de înţelegere sau de competenţă. Elevii se simt deştepţi sau proşti în funcţie de notele acordate de profesori.

Copilul înţelege că învaţă pentru el. El progresează doar pe baza cunoştinţelor sale, prin dezvoltarea unui sistem propriu de conexiuni între informaţii şi pe baza competenţei sale reale, fără a se ţine cont de vârstă sau de note.

Copilul este testat în primul rând cu privire la

cunoştinţele sale „lineare" - pe termen scurt (capacitatea

de a reda date şi informaţii). Reţinerea este de scurtă durată. Sunt preferate testele scrise; deşi sunt mai puţin eficiente, sunt mai uşor de evaluat şi de administrat. Testele orale sunt evitate.

Copilul este testat în primul rând cu privire la

cunoştinţele „globale" - pe termen lung (capacitatea de a

înţelege ideile şi conceptele). Capacitatea de reţinere este mare. Testele scrise devin inutile. Testările orale sunt mai eficiente şi o măsură mai bună a învăţării.

Temele sunt obligatorii, fiind fundamentate prin constrângerea practicată de educaţia instituţionalizată.

Nu există teme. Toată învăţarea se face în

timpul predării.

Notele sunt necesare pentru profesori în vederea

controlării elevilor şi verificării progresului acestora în cadrul unei clase mari de elevi.

Notele sunt irelevante. Părintele lucrează cu

copilul său până când cunoştinţele sau deprinderile sunt

însuşite.