Abandonați singurătății

    Un raport [1] al Asociaţiei Alternative Sociale, realizat cu sprijinul UNICEF România şi publicat în 2008, arăta că la jumătatea lui 2007 existau 82.464 de copii români care aveau cel puţin un părinte plecat în străinătate. În cazul a 26.406 dintre aceşti copii, ambii părinţi erau plecaţi la muncă.

    Copiii sunt inevitabil afectaţi de lipsa unuia dintre părinţi sau de lipsa amândurora. Nevoia de dragoste, de a fi îmbrăţişaţi şi alintaţi, de a şti că există cineva care veghează asupra lor şi care îi păzeşte de pericol, nevoia de a comunica cu un adult care să le fie model, nevoia de a fi călăuziţi şi corectaţi atunci când greşesc, nevoia de a fi susţinuţi şi îndrumaţi în procesul educaţional - sunt doar o parte dintre nevoile ce rămân neîmplinite în cazul copiilor „abandonaţi" acasă. În timp ce aceşti copii primesc bunuri de care au nevoie, psihologii avertizează asupra faptului că, pentru unii copii, părinţii pot deveni mai degrabă o sursă de bani, decât o sursă de afecţiune. Uneori, părinţii le cumpără copiilor haine sau accesorii foarte scumpe, în încercarea de a compensa lipsa de acasă şi absenţa manifestărilor de afectivitate. În realitate, privarea copiilor de prezenţa şi grija părinţilor este o formă de abuz asupra lor.

    Timpul petrecut fără părinţi, în grija bunicilor sau a rudelor, determină apariţia unor tulburări afective. Apar comportamentele deviante, înclinaţia spre delincvenţa juvenilă, tendinţa de a nu acorda timpul necesar pregătirii şcolare, izolarea de cei din jur, dificultăţile de comunicare socială şi chiar tentativele de suicid. Psihopedagogii din liceele româneşti confirmă fenomenul scăderii rezultatelor la învăţătură în cazul copiilor rămaşi singuri acasă. Unii dintre aceşti copii încearcă să îşi şantajeze emoţional părinţii, pentru a-i determina să se întoarcă acasă, una dintre metodele folosite fiind tentativa de suicid. Desigur, tentativele de sinucidere sunt cazuri extreme şi, după aprecierea psihologului Iuliana Dinu [2], de la Fundaţia Chance for Life, există un complex de situaţii care duc la suicid, absenţa părintelui fiind mai degrabă „picătura care umple paharul".

    „Efectele separării de părinţi depind mult de vârsta copiilor. Copiii mici, în special în mediul rural, devin anormal de fricoşi şi timizi, au somnul agitat şi au coşmaruri. La cei trecuţi de zece ani, mai ales în mediul urban, pot apărea tulburări de conduită care se manifestă printr-un comportament agresiv fizic şi verbal, minciună, abuz de alcool şi pastile, fumat, absenţe de la şcoală şi rezultate slabe la învăţătură. Astfel de copii ajung să nu mai respecte valorile căpătate prin educaţie, văzând că părinţii lor, oameni cu studii universitare, ajung să îşi câştige existenţa la cules căpşuni"[3], declara dr. Adriana Panaitescu, şef al Secţiei de Neuropsihiatrie a Copilului şi Adolescentului din Iaşi.

    În lipsa părinţilor, copiii sunt expuşi riscului de a deveni victime ale abuzului sexual sau ale exploatării prin muncă din partea persoanelor în grija cărora sunt încredinţaţi. „S-a remarcat o deteriorare a relaţiei copilului cu părintele rămas acasă şi au existat cazuri în care copiii au fost abuzaţi tocmai de cei cărora le-au fost încredinţaţi"[4], preciza eurodeputata Corina Creţu, într-o declaraţie scrisă adresată Comisiei Europene, prin care solicita sprijin pentru promovarea unor programe şi proiecte de prevenire a consecinţelor migraţiei forţei de muncă.

„De doi ani locuiesc în apartamentul mătuşii, pentru că părinţii sunt plecaţi la muncă în Italia. Îmi este greu să trăiesc fără familia mea. Tată, mamă, nu mai pot. Veniţi acasă!"

Andra E., 16 ani, o adolescentă care a încercat să se sinucidă de dorul părinţilor

Mama (copilul) Tata

    Presa avertizează periodic populaţia asupra riscurilor pe care le implică migrarea forţei de muncă asupra copiilor şi se pare că ne-am obişnuit cu aceste semnale de alarmă. În acelaşi timp, situaţia nu trebuie considerată drept un caz extrem. „Consecinţele migraţiei părinţilor în străinătate, aşa cum o arată datele anchetelor cantitative şi o confirmă interviurile cu persoane care au o experienţă directă cu copii aflaţi în asemenea situaţii, sunt contextuale şi nu ar trebui exagerate sau generalizate"[5]. Fenomenul migraţiei are însă consecinţe vizibile, iar soluţiile nu sunt uşor de găsit. Sărăcia şi şomajul care îi determină pe părinţi să plece la muncă peste mări şi ţări sunt realităţi sociale care nu se vor ameliora cu uşurinţă, mai ales în condiţiile actualei crize economice. Proiectele [6] iniţiate de autorităţi, de instituţiile de învăţământ, de biserici şi de organizaţiile neguvernamentale sunt limitate din perspectiva resurselor financiare şi temporale. Nimeni nu poate să preia rolul şi sarcinile parentale. Copilul are dreptul la familie şi la protecţie. Chiar în cazul când contextul îl obligă pe părinte să plece de acasă, este necesară o comunicare constantă, astfel încât părintele să fie permanent la curent cu ceea ce se întâmplă acasă. Trebuie să se intereseze de situaţia şcolară a copilului, să afle care sunt problemele cu care se confruntă şi să îl ajute de la distanţă.

    „Şcoala poate prelua, prin învăţători, profesori, diriginte şi psiholog, o parte din îndatoririle Dumneavoastră, dar trebuie să ştiţi că nimeni nu vă poate înlocui în sufletul copilului. Puteţi preveni crizele, etapele vârstelor dificile, comunicând mereu cu copiii Dumneavoastră prin telefon, prin scrisori şi vacanţe petrecute împreună. Dacă trebuie neapărat să plecaţi, lăsaţi copiii în grija persoanelor care se pot implica afectiv în relaţia cu ei, care să poată suplini nevoia de comunicare, sfatul părintelui, să menţină contactul permanent cu şcoala.
Vă invităm să găsim împreună calea cea mai potrivită pentru copilul Dumneavoastră..."

Fragment din Scrisoarea deschisă pentru părinţii plecaţi în străinătate, din partea Inspectoratului Şcolar Judeţean Iaşi, 6 iunie 2006

    Soluţiile nu sunt nici simple, nici rapide. Nevoile materiale apăsătoare sunt aşezate în balanţă cu nevoia copiilor de a creşte alături de părinţii lor. Părinţii pleacă deseori cu gândul că absenţa de acasă va fi limitată în timp. Situaţia se schimbă însă, lunile sau anul de muncă transformându-se cu uşurinţă în ani. Cel mai indicat lucru în acest caz este ca părinţii să facă tot posibilul pentru reunirea familiei, fie acasă, fie în ţara de destinaţie. Românii muncesc pentru „ca să lase ceva în urmă", uitând că tot ceea ce lăsăm în urmă sunt copiii noştri... Pe termen lung, vor trebui reconfigurate priorităţile, cu accent pe sufletele copiilor, şi nu pe hainele lor.

[1] Analiză la nivel naţional asupra fenomenului copiilor rămaşi acasă prin plecarea părinţilor la muncă în străinătate, ONG Alternative Sociale şi UNICEF România, 2008, p. 10
[2] „Singuri acasă. Copiii românilor plecaţi la muncă în străinătate", Revista 22, 13 aprilie 2007
[3] „Tată, mamă, nu mai pot. Veniţi acasă!", Ziarul de Iaşi, 3 martie 2007
[4] „Dezbatere aprinsă în PE pe tema copiilor emigranţilor români", www.euractiv.ro, 11 martie 2009

[5] Efectele migraţiei: copiii rămaşi acasă, raport al Fundaţiei Soros din România, p. 13

[6] În vara lui 2009, era lansat proiectul „Şcoală după şcoală pentru copiii rămaşi acasă", prin care li se propuneau copiilor diverse forme de petrecere a timpului liber. Proiectul a inclus o tabără de ecologizare desfăşurată în Delta Dunării.

Taguri:

copii, strainatate, spania, italia

Recomandăm:

• Socialiștii din Spania pierd umilitor alegerile locale
• Oficialii europeni sunt îngrijorați de situația Italiei
• 10 lucruri pe care copiii trebuie să le ştie despre bani
• Italia a blocat o declaraţie UE despre persecuţiile religioase
• Italia a decretat stare de urgență umanitară
• 5 ţări s-au alăturat luptei „împotriva” copiilor-soldaţi
• Activitatea liderilor creștini de tineret atacată în SUA