„Îmi amintesc când am murit” | Interviu cu Ruth Frikart-Moor

În data de 5 martie 1986, viaţa m-a părăsit! Eram în curs de mutare şi, în seara aceea, mă simţeam teribil de obosită şi de înfrigurată..." Ruth Frikart-Moor

Cu douăzeci şi cinci de ani în urmă, în prima mea călătorie în America, am descoperit un domeniu fascinant şi tulburător - studiul stărilor care preced moartea, pregătirea pentru încheierea vieţii şi conduita faţă de cei care vor muri. Între autorii pe care i-am descoperit atunci a fost şi dr. Elisabeth Kübler-Ross, mereu în avangarda acestor preocupări. Aşa-numitele experienţe din preajma morţii au căpătat mai târziu o popularitate extraordinară.

 

Între timp am aflat că soţia unui bun prieten a trecut ea însăşi printr-o experienţă de acest fel şi am avut ocazia de a-i citi cartea cu sugestivul nume Între paranteze¹. Marea surpriză a venit când am aflat că doamna Ruth Frikart-Moor iniţiase o corespondenţă intensă cu dr. Kübler-Ross. Aşa s-a născut ideea acestui interviu.

Sunteţi printre puţinele persoane care au parcurs un drum cu totul neobişnuit: ajungând la un pas de moarte, v-aţi întors la viaţă! Cum priviţi această experienţă?

Nu trebuie să privim un asemenea parcurs ca fiind ceva ieşit din comun. Există mai mulţi oameni decât se crede care au fost aproape de moarte în urma unor accidente. Potrivit unui sondaj Gallup din 1982, în jur de 40% dintre persoanele care au trişat moartea îşi amintesc de experienţa din preajma morţii. La data respectivă, acest procent însemna circa opt milioane de americani! Surprinzător este că victimele acestor traumatisme, pentru că despre asta vorbim, sunt destul de reticente să discute deschis despre ele. Motivul ar fi acela că, adesea, aceste persoane nu ştiu prea bine ce s-a întâmplat cu ele. De asemenea, există şi teama de a nu se expune ridiculizării şi acuzaţiilor că fabulează - cu privire la o parte foarte delicată a vieţii lor.

În ce mă priveşte, totul s-a petrecut cu cea mai mare seninătate. Fiind cardiacă, avusesem mai multe episoade de pierdere a cunoştinţei şi chiar comă superficială, adică de gradul unu, ceea ce este cu totul altceva decât stopul cardiac sau moartea subită, despre care vom vorbi.

În data de 5 martie 1986, viaţa m-a părăsit! Eram în curs de mutare şi, în seara aceea, mă simţeam teribil de obosită şi de înfrigurată. Pentru câteva clipe, am aruncat o privire la televizor - destul ca să recunosc o scenă cu celebrul comisar Maigret şi nelipsita lui pipă. M-am îmbrăcat mai gros şi m-am tras lângă soţul meu, care era pe jumătate adormit. Deschizând ochii pe jumătate, el m-a întrebat ce-i cu mine de arăt ca un eschimos.

Nu am nicio idee cât a trecut, dar, după un timp, soţul meu şi-a adus aminte că uitase să îmi spună ceva important. Mi-a atins mâna, dar nu a primit niciun răspuns. Mi-a atins faţa şi, din nou, niciun răspuns - nici o reacţie. Aprinzând lumina, m-a întrebat în glumă: „Hei, eschimosule, ai şi adormit?" Dar când mi-a văzut faţa, a înţeles imediat că se întâmplase ceva grav. Fără să stea pe gânduri, a alergat la medicul care locuia sub noi. Acesta a chemat imediat ambulanţa şi a început să îmi facă, împreună cu soţul meu, masaj cardiac şi respiraţie artificială.

Au trecut nu mai puţin de două săptămâni. Era în data de 19 martie şi, când nimeni nu se mai aştepta, am deschis ochii. Soţul meu era aşezat pe scaun, lângă patul meu. Ciudat, m-am gândit, când şi-a luat costumul? În ultima mea amintire, el era în pijama.

„Draga mea, mă recunoşti?" Aveam senzaţia că, după ziua aceea obositoare şi după ce dormisem puţin, m-am trezit, aşa că întrebarea mi s-a părut insolită. Mi-am zis că asta este în ton cu spiritul vesel al soţului meu, aşa că i-am răspuns zâmbind: „Normal că te recunosc! Bună ziua, domnule comisar Maigret! Dar unde v-aţi lăsat pipa!?"

Şi din toată perioada aceasta nu aveţi niciun fel de amintiri?

Nimic... cu excepţia unui vis, ceva care se poate numi foarte bine experienţă din preajma morţii, ceva ce eu plasez în ambulanţa care mă ducea, în mare viteză, spre spital.

De unde aveţi această siguranţă?

Percepeam foarte clar vocea persoanelor care mă înconjurau, precum şi zguduiturile maşinii. Vocile erau ale soţului şi ale medicului care îmi făcea masaj cardiac. În plus, în vis mai apărea familia mea şi familia doctorului. Cele două familii tocmai îşi dăduseră întâlnire într-un loc foarte ciudat, capitonat cu catifele care treceau de la verde-smarald la roşu-purpuriu. În acest scrin, un spaţiu unde te simţeai bine, singura noastră activitate era să urcăm şi să coborâm, deşi scările lipseau. Sus-jos... şi jos-sus... Eram ca nişte îngeri - uşori ca un fulg, îmbrăcaţi ca nişte prinţi. Marie, soţia medicului, era absolut superbă cu părul ei lung fosforescent, într-o tunică verde-marin. Bernard, doctorul, era într-o bluză albă, cu o eşarfă de mătase moale, înnodată lejer la gât. Copiii lor, Catherine şi Gregoire, participau şi ei la întâlnire, ca şi ştrengarii noştri, Laurent şi Dominik.

Totul era aşa de uşor, aşa de uşor... şi toţi păreau de o mie de ori mai fericiţi în acest scrin colorat şi neverosimil de luminos. Luminos, fără să fie orbitor... Atâtea şi atâtea culori, mereu în schimbare, asemenea micilor curcubeie care se formează în picăturile de apă de pe marginea şoselei după ce a trecut un camion care pierde carburant. Totul părea suprarealist, magic, sublim, iar starea de bine colectiv ar fi sugerat foarte bine Paradisul, dacă, deodată, ca prin farmec, nu ne-am fi regăsit într-un loc cât se poate de pământesc, şi anume pizzeria L'age d'or din Geneva.

Dar, după acest vis încântător, cele două săptămâni care au urmat nu au lăsat absolut niciun fel de amintiri - pentru că nu s-a întâmplat absolut nimic. Au fost două săptămâni de gol total, ca şi inexistente. Asta, pentru mine. Pentru cei din jur, au fost cele mai intense două săptămâni care s-ar putea imagina, iar eu eram în centrul grijii, discuţiilor, deciziilor, acţiunilor şi rugăciunilor lor.

Aveţi amintiri şi despre ce s-a întâmplat înainte de a vă trezi din această comă prelungită?

Da, când a venit timpul să-i întorc spatele morţii şi să revin la starea conştientă, am avut din nou o experienţă oarecum asemănătoare, doar că a fost mai frumoasă, mai luminoasă, mai „clasică". Din nou mă aflam în acel spaţiu de iubire, cunoscând o stare de bine fără egal. Şi de data aceasta am văzut lumina, o lumină circulară care dădea impresia de tunel. O lumină vie şi foarte puternică, nici caldă, nici rece, nici orbitoare (în niciun caz gloria care Îl înconjoară pe Dumnezeu şi despre care Biblia spune că nimeni nu o poate privi).

Pe scurt, am traversat acea lumină, acel tunel, în cea mai mare viteză. Nu pot să explic mai bine ce s-a petrecut în creierul meu, pentru că nu sunt nici medic, nici psihiatru şi nici măcar soră medicală.

 

Acţiunea - în vis, iluzie sau halucinaţie, cine poate şti? - se desfăşura de data aceasta în Africa, mai precis la Lambarene. Pe malul unui râu împodobit cu arbori exotici înfloriţi, Marie şi Bernard (bineînţeles, tot ei, din moment ce vocea medicului fusese printre ultimele sunete care penetraseră inconştientul meu) se pregăteau să deschidă acolo un dispensar. Câteva colibe acoperite cu stuf, un sistem de irigaţie arhaic şi un hangar uriaş deschis în toate părţile. Pentru cine nu identifică locul, ceea ce am descris este o copie autentică a imaginilor care descriau activitatea muzicianului şi medicului misionar Albert Schweitzer, pe care le colecţionasem cu mare grijă încă de pe când eram foarte mică.

Bolnavii vin din toate părţile. Doctorul şi soţia sa operează abdomene şi taie picioare, în timp ce copiii lor, Catherine şi Gregoire, umblă cu un furtun uriaş de udat grădina. Şi, în acel moment, o fermecătoare soră medicală canadiană mă trezeşte în momentul în care mi-a strecurat termometrul la subraţ. Dezamăgirea a fost enormă. Eram aşa de nerăbdătoare să urmăresc continuarea acestui episod în trei dimensiuni - ba nu, în patru!

---

1 Ruth Frikart-Moor, Entre parentheses. Le Saga de l'au dela, Editions Vie et Sante, 1995

Taguri:

ruth moor, experienta, experiente extra-corporale,

Recomandăm:

• Video: Povestea surferiței salvate din colții rechinului
• Video: Drumul unui olimpic spre Dumnezeu
• Experiențele extra-corporale au loc doar în minte