Vinovaţi de bătrâneţe

Ministrul Apărării Naţionale spunea zilele trecute că statul trebuie să îşi respecte obligaţia faţă de pensionarii militari, pentru că şi aceştia, la timpul lor, şi-au împlinit datoria faţă de ţară. Sunt perfect de acord! Mă întreb însă dacă se gândeşte cineva şi la drepturile celorlalţi pensionari. La cei care au lucrat prin „fabrici şi uzine”, pe câmpuri dogorite de soare sau prin pădurile unde gerul tăia în carne vie. Cui îi pasă de cei care au muncit cu cârca? Speteala lor n-a fost tot pentru ţară? Cum de-au ajuns ei, îmbătrâniţii de zile, să fie trataţi ca nişte fructe uscate, pe care le-arunci la gunoi?

L-am vizitat recent pe bunicul şi, într-una din zile, am mers cu el la poştă ca să îşi ridice pensia. Aştepta o mărire şi a primit-o: nici mai mult, nici mai puţin de 1 leu. Pensia lui de 350 de lei a fost majorată cu „unu lei”. Fără majorare, cred că umilinţa ar fi fost mai mică, iar gustul amar din gură mai puţin intens.

Cu o pensie de 350 de lei te duci la piaţă ca la muzeu. Intri. Te uiţi. Admiri. Te întorci acasă.

Ne-am obişnuit să-i vedem pe pensionari la emisiunile de ştiri, îmbrâncindu-se pentru alimente vândute cu 50 de bani mai ieftin. Pentru noi, 50 de bani nu înseamnă prea mult. Pentru ei, reprezintă un motiv temeinic pentru a sta ore în şir la coadă sau pentru a-şi cumpăra pâinea dintr-un alt cartier (că-i mai ieftin!). Ne-am obişnuit să-i vedem cu feţe zbârcite, cu trupuri încovoiate şi mâini tremurânde cerşindu-şi dreptul la respect, înghesuindu-se pe la biserici şi mănăstiri (poate că unora Cerul le-a rămas singura nădejde), cu teama cuibărită în suflet că pensiile de mizerie s-ar putea să le fie, nu majorate, ci reduse sau tăiate în întregime. Între timp, domnul ministru Adriean Videanu ne dă asigurări că se poate trăi bine cu 1.500 de lei pe lună… Domnule Adriean! Dar cu o pensie de 350 de lei (plus „unu lei” majorare) cum se poate trăi?

De la politicienii-lupi îmbrăcaţi în haine electorale de oaie nu cred că trebuie să aşteptăm prea mult. Interesele personale şi parvenitismul sunt ziduri reci, de piatră, de care bătrânii pot să se lovească, cel mult, cu fruntea. Dar le rămâne o şansă, mică, neînsemnată, şi totuşi mai reală decât orice promisiune demagogică: tu şi cu mine. Lui Dumnezeu îi place să facă minuni pentru oameni, prin oameni. Din mult sau din puţin, putem oferi ceva unui bătrân, unui bunic – al meu sau al nimănui. Poate că nu va schimba prea mult. Însă, în aşteptarea tinereţii fără bătrâneţe, ne vom aminti că, înainte de toate, şi ei, şi noi, suntem oameni.

Un fel de epilog

Taguri:

pensionarii din romania, dramele batranetii,