Umilința la români

    Ieri de dimineață, în drum spre spital, am trecut prin fața casei unui personaj din Pipera, celebru printre altele și pentru faptele de milostenie pe care le face. Pe trotuarul din fața porții era un bărbat, într-un cărucior cu rotile, cu privirea fixată pe ușa principală a casei.

    În țara în care oamenii nu se mai mobilizează nici pentru o grevă, imaginea mi s-a părut expresivă: în loc să acționeze proactiv, unii oameni aleg să se proțăpească lângă piedicile din viața lor, așteptând cu umilință para mălăiață.

    Literatura românească a notat cu secole în urmă atitudinea: capul ce se pleacă paloșul nu-l taie. Știam de pe-atunci că lanțul îl încovoaie, dar între timp am uitat să spunem cu voce tare că printre drepturile pe care cineva le poate avea asupra noastră nu se află și acela de a ne umili.

    Frustrările, eternele griji ale zilei de mâine și neîncrederea în Dumnezeu, în sine și în ceilalți ne presează ca un rucsac uriaș, pe care îl purtăm încontinuu în spate. În filmul Up in the Air, personajul principal ține la un moment dat un discurs în care spune cam așa: "încearcă să pui într-un rucsac lucrurile mărunte din viața ta, apoi pe cele mari, iar în final îndeasă toți oamenii pe care îi cunoști. Fără îndoială, cea mai mare greutate o au relațiile pe care le avem, cu toate discuțiile, negocierile, compromisurile și secretele lor." Ar trebui să fie destul de greu și celor mai mulți dintre noi acest rucsac ne-ar încovoia spatele. Și la propriu, și la figurat.

    Postura este fundamentul limbajului corporal. Renunțând să ținem spatele drept, negăm o declarație care ne conservă sănătatea mintală: port un bagaj valoros și greu, cu demnitate, într-o poziție bipedă estetică. Ca să-i vorbești lui Dumnezeu, limbajul teologic ne spune că trebuie să te (a)pleci. Dar dacă răspunsul vine de sus, n-avem niciun motiv să continuăm să ne înșurubăm în pământ. Trebuie să stăm drepți, fizic și moral în egală măsură.

    Acum câțiva ani am cunoscut un bătrân domn, de la care am înțeles că o problemă personală nu e o scuză pentru pentru a-ți pierde respectul pentru sine. Fost militar, era înalt, încă atletic și tocmai fusese diagnosticat cu o boală incurabilă, care evolua rapid. Nu l-am auzit niciodată plângându-se de condițiile din spital sau de boala care îl lovise. Dimpotrivă, în fiecare zi găsea o glumă delicioasă sau un compliment elegant de făcut. Stătea mereu drept și nici măcar o dată nu mi-a stârnit mila, ci întotdeauna numai admirația.

    Un om ancorat în credința lui rămâne mereu demn și încrezător. Și din fericire pentru noi, folclorul românesc a păstrat și celălalt tăiș: capul ce se pleacă sabia nu-l taie, dar nici soarele nu-l vede. Așa că putem fie să ne repetăm la nesfârșit istoria, fie să ținem capul drept și să scoatem tradițiile înțelepte în lumină.