Scoatem nebunii de sub preș

29 sep 2010 | Clarisa Gîdea

article10369570457082b0000044d401_468x286Nu e mare filosofie dacă te uiți în jur și zici, având dreptate: a înnebunit lumea. Organizația Mondială a Sănătății definește sănătatea mintală ca fiind starea de bine, în care individul este conștient de propriul potențial, poate face față stresului cotidian, poate lucra productiv și este capabil să contribuie la funcționarea comunității din care face parte. Acești nebuni nu se simt bine cu ei înșiși, nu realizează ce pot face și nici nu fac mare lucru. Stigmatizați, fără prea multe șanse sau vreo mână de ajutor, sunt în fond niște oameni bolnavi.

 

Stăteam de vorbă cu o pacientă, trecută de șaptezeci de ani, internată într-o secție de neurologie. Trebuia să aflăm câte ceva de la familie, așa că am început dialogul următor, cu scopul de a afla cine-i e mai apropiat:

 

Doamna care vine în fiecare zi e fiica dumneavoastră?

Nu, e nora. Fata mea e cea care a venit doar azi.

Câți copii aveți?

Doi, un băiat și o fată, dar fata e plecată în Germania, căsătorită cu un neamț.

Și băiatul are grijă aici de dumneavoastră?

Nu, au angajat o femeie.

E ocupat. Are copii?

Nu, n-are. Nu e căsătorit, n-a fost niciodată căsătorit.

Și fiica dumneavoastră unde locuiește în Germania?

În Franța. Dar n-au copii, doar o fetiță.

 

Recunosc, mi-a fost greu să rămân serioasă. Era și comic și trist în același timp. Sunt sigură că cei mai mulți dintre noi am asistat la cel puțin o situație similară. Cel mai simplu e să te amuzi sau să te sperii și să treci mai departe, până la o nouă întâlnire, când scoți iar eticheta de "nebun" din buzunar.

 

Un studiu publicat ieri de un grup de cercetători de la Universitatea de Medicină din Washington susține că familia și prietenii apropiați sunt detectori mai buni ai semnelor precoce de boală Alzheimer, în comparație cu testele tradiționale de diagnosticare. Adică un apropiat vede mai ușor când ceva nu e în regulă. Nu am găsit studii care să susțină aceeași ipoteză și pentru alte afecțiuni neuropsihiatrice, dar cred că situația e asemănătoare.

 

Cum se face atunci că deși observăm schimbări subtile de comportament, refuzăm să luăm în considerare posibilitatea unei boli care degradează starea psihică a celor apropiați? Suntem mai dispuși să îi însoțim la medic pentru probleme cardiace, digestive, etc. decât să acceptăm că au o boală psihică. E la îndemână să căutam cauza dezechilibrelor psihice în problemele din familie, în contextul social sau chiar politic, în lipsurile financiare sau în alte probleme de sănătate. Acești factori pot fi declanșatori ai bolii psihice - de acord, dar ei acționează pe un teren deja bolnav. Un caracter slab sau un comportament imoral pot fi semnele unei boli mintale, nu complicațiile ei. Boala psihică este o boală adevărată, care poate să fie tratată.

 

Există o situație menționată în Biblie (Proverbe 26,12) în care "nebunii" par mai buni decât oricine: dacă vezi un om care se crede înțelept, poți să ai mai multă nădejde pentru un nebun decât pentru el. Și cine nu s-a gândit că e un om înțelept, chiar și auzind-o pe bătrână vorbind despre copii? Atunci, vă întreb: de ce bolnavii mintal n-ar merita compasiune, grijă și tratament?

RSS general RSS ştiri RSS bloguri
Newsletter
[x] Închide

Abonează-te la newsletter-ul ST şi vei primi, cu frecvenţa aleasă de tine, informaţii despre actualitatea care te interesează.
ATENŢIE: Pentru a te asigura că newsletterul nu va fi blocat de filtrul anti-spam, adaugă adresa newsletter@semneletimpului.ro în 'Address Book'/'Contacts'