Prietenii mei, „ţinuţi în viaţă de aparate”

Am o prietenă cu aproape 5.000 de prieteni pe Facebook. N-o să depăşească însă niciodată acest nivel, fiindcă Facebook impune 5.000 ca număr maxim de prieteni în reţea. E totuşi o limită generoasă dacă ne gândim că, în viaţa reală, plafonul pe care s-ar părea că ni-l impune creierul nostru e cu mult mai mic: 150.

Antropologul englez Rubin Dunbar a emis teoria potrivit căreia există o limită cognitivă a numărului de persoane cu care cineva poate interacţiona în relaţii stabile. Această limită, explica Dunbar, este impusă de dimensiunea creierului, mai exact a zonei neocorticale, care influenţează capacitatea noastră de a procesa relaţiile la un nivel de interacţiune profundă. (Studii recente par să îi dea dreptate.)

Antropologul a încercat să vadă dacă există vreo legătură între dimensiunile creierului primatelor şi numărul de interacţiuni cu alţi membri ai grupului din care acestea făceau parte. Ce a observat Dunbar a fost că primatele cu creier mai mare interacţionau cu mai multe primate decât suratele lor cu creierul mai mic. Dunbar a extrapolat rezultatul în cazul oamenilor şi, păstrând proporţiile calculului, a concluzionat că numărul de relaţii pe care le poate întreţine un om este de 150. O echipă de cercetători de la Oxford a mers mai departe și a concluzionat că implicarea într-o relaţie romantică poate produce pierderea a doi prieteni. Explicaţia lor a fost că orice prietenie cere interacţiune în timp, iar timpul este o resursă finită.

Constanţa interacţiunii e un element definitoriu al prieteniei, lăsa Dunbar să se înţeleagă într-un interviu acordat ziarului The Guardian. „Pot să aflu ce ai mâncat la micul dejun citindu-ţi statusul, dar oare chiar pot să te cunosc mai bine?" Informarea e una, prietenia e alta, susţin şi sociologii de la Universitatea Indiana care au studiat timp de trei ani interacţiunile utilizatorilor de Twitter. Ei au observat o schimbare calitativă a orientării utilizatorilor, de la dorinţa de a „acumula" cât mai mulţi followeri, la o interacţiune selectivă. Calculând prieteniile în funcţie de numărul de conversaţii constante (nu după numărul de profiluri urmărite), cercetătorii au concluzionat că utilizatorii Twitter au, în medie, maxim 200 de prieteni.

Estimările numerice pot varia, dar miezul e acelaşi: tehnologia face accesibilă menţinerea unui număr mare de relaţii care, în absenţa Intenetului, ar fi murit demult. Acestea sunt prieteniile „ţinute în viaţă cu ajutorul aparatelor." Atunci când Internetul este şi mediul dar și cauza interacţiunii, nivelul de profunzime al relaţiilor rămâne mult în urma prieteniilor „pe viu".

Există relaţii care dacă ar dispărea cu totul nu ar produce pagube, dar care, fiindcă există virtual, sunt nocive. Un exemplu grăitor este „spionajul" mascat de politica de intimitate Facebook. Sigur, e avantajos pentru reţea ca tot mai mulţi utilizatori să răsfoiască tot mai multe profiluri, generând tot mai mult trafic şi, la capătul unui circuit economic, profit. Însă, la nivelul individului, „urmărirea" din umbră a unei persoane creează iluzia cunoaşterii în absenţa interacţiunii, mutilând ce e mai frumos într-o relaţie: reciprocitatea deschiderii.

Redefinind tot mai mulţi dintre parametrii relaţiilor după criterii valabile doar online, nu şi offline ajungem în situaţia de a recrea roata relaţiilor, în mediu virtual. Nu cunoaştem pe deplin consecinţele acestei tentative, dar un lucru îmi pare limpede: dacă ignorăm relaţiile offline fiindcă ne convin parametrii celor online avem o problemă. Dacă pe viu nu ne iese, e totuşi înţelept să ne mai străduim.

Taguri:

prietenie, facebook, retele sociale, singuratate,

Recomandăm:

• Tinerii din generația Facebook sunt la fel de singuri ca bătrânii
• Tautismul, maladia însingurării
• Din cârciumă, direct pe Facebook: ciber-rușinea
• Studiu: Prietenii, o metodă eficientă de slăbit
• Facebook a creat 232.000 locuri de muncă în Europa
• Efectul Facebook: mai triști, mai invidioși
• IT-ul ar putea genera o nouă „criză Dot-Com”