Mile Cărpenișan și tributul de vorbe

Cam asta a fost. Odată cu momentul de maximă audiență al ceremoniei funerare de ieri, Mile Cărpenișan nu va mai intra în atenția publică decât incidental. Frontul său s-a închis – nu mai e subiect de reportaj – iar privirile se vor întoarce către fronturi mai fierbinți, nu neapărat mai semnificative.

Ieri mă uitam cât de puțin s-a scris despre Mile Cărpenișan înainte cu o zi de anunțul morții sale. După anunț, reacțiile celor care trebuie să opineze pentru că sunt persoane publice au respectat tiparul știut. E un ritual ori de câte ori mai moare cineva cunoscut. Unii care nici nu au prea vorbit în viață cu omul se pronunță de parcă ar fi fost apropiați. De durut, i-a durut cu adevărat numai pe unii. Nu stabilesc eu cine sunt aceștia și nici nu e scopul sau treaba acestui comentariu să pună etichete individuale. Scriu despre o atitudine, despre ansamblul care ne afectează totuși.

S-au rostit comentarii precum: Mile a fost cel mai bun, singurul profesionist, de la el aș fi așteptat schimbarea în presă, un reper ca om și profesionist, omul care ducea totul la capăt, un model de sacrificiu și dedicare, un prieten adevărat, moartea l-a luat prea curând de lângă noi, totul e nedrept, ne-a lăsat singuri, nu-mi vine să cred că este o realitate... Cei care își știu meseria au realizat rapid clipuri emoționante despre viața jurnalistului cu un accent pe câteva cuvinte selectate de pe blogul lui, care chiar te-ar fi convins că Mile avea în ultimul timp premoniții cu privire la moartea lui prematură. Pe cine interesează dacă e adevărat sau nu (aproape sigur nu e)? Pentru televiziuni e perfect că au găsit mijloace de a augmenta emoțiile.

După moartea unui om poți să-l faci și semi-zeu. Nu te costă nimic. Se acceptă și aduce rating. Ba chiar se consideră uman și sensibil. Problema e că de fiecare dată facem la fel. Eu unul n-aș mai vrea să aud sau să văd cum părem afectați o clipă de moartea omului și apoi trecem la alte subiecte de parcă nu s-a întâmplat nimic...

Mile trebuia apreciat în viață – fără să mă opun aprecierilor postmortem. Dar acei distinși comentatori ar fi trebuit să încurajeze profesionalismul lui cât timp omul trăia. Ar fi trebuit să-l susțină ca să dezvolte o altă mentalitate la care spun ei că visau. Lui Mile Cărpenișan îi plătesc toți un tribut de vorbe. E sonor și ieftin.

Ce se întâmplă azi îmi evocă un tablou tribal în care doi dușmani se luptau până la moarte și, apoi, supraviețuitorul simțea datoria să-l onoreze pe cel mort. Preocupați să ne luptăm unii cu alții, găsim timp pentru a onora sau a iubi, de obicei, după moarte.

N-am să închei totuși pe tonul ăsta, pentru că nu m-ar lăsa conștiința să nu mărturisesc că știu și altfel de oameni și, mai ales, că am scris această postare mai întâi ca un memento în propriul jurnal de drum. Sper să se vadă.

Taguri:

mile carpenisan,