Măsurile de austeritate fiscală – oare sunt întotdeauna bune?

08 apr 2010 | Cristina Modoran | [Guest Contributors]

Într-un discurs ținut ieri la Dallas, Ben Bernanke, președintele băncii centrale americane, a avertizat din nou cu privire la îndatorarea excesivă a SUA și la riscurile pe termen lung, în contextul îmbătrânirii populației. Dincolo de cifrele amețitoare pentru orice cetățean obișnuit (deficitul bugetar american este prognozat a atinge o valoare record de aproape 1,6 trilioane de dolari în 2010, respectiv 10.6% din PIB), bugetul propus în februarie a.c. de Barack Obama nu prevede o reîntoarcere, până în 2020, a deficitului către nivelul de 3% din PIB, nivel considerat de către economiști a fi unul sustenabil. Mai mult, un studiu realizat de FMI arată că în condițiile proiecțiilor actuale, care includ deja o înăsprire a politicilor fiscale în mai multe țări prin retragerea stimulentelor fiscale începând cu 2011, stocul datoriei în țările avansate va ajunge la 109% din PIB la sfârșitul lui 2014, față de 73% la sfârșitul lui 2007.

Problema îndatorării este serioasă într-adevăr, dar, în același timp, este mai necesar ca oricând să menținem o viziune echilibrată. În trecut, piețele financiare au finanțat, în anumite țări, deficite chiar mai mari. De exemplu, procentul datoriei publice în produsul național brut a Marii Britanii a crescut de la 121% la 191% între 1918 și 1932. Exemplul mai recent al Japoniei este grăitor. Stocul datoriei acesteia a crescut de la 130% în 1999 la peste 220% în 2009.

Teoria economică, din pacate, nu are nimic de spus în ceea ce privește determinarea nivelului optim de îndatorare. Nivelul general acceptat – 60% din PIB (nivelul stipulat și de Tratatul de la Maastricht) – este din ce în ce mai contestat. Cercetările economice recente ne spun că în fața unor șocuri mari, temporare, răspunsul optim al politicii fiscale implică o creștere importantă și o persistență a îndatorării. Faraglia, Marcet și Scott au arătat în 2008 că fluctuațiile importante ale datoriei pe termen lung pot părea la un moment dat nesustenabile fără să fie așa în realitate, iar politicile ce țintesc atingerea unui anumit nivel al dobânzii refectă politici sub-optimale. În 2010, Reinhardt și Rogoff au argumentat chiar că nivelurile de îndatorare de până la 90% din PIB au un efect neglijabil asupra creșterii economice.

Este evident că nu există o rețetă unică pentru toate țările, după cum nici piețele financiare nu vor finanța același nivel al datoriei oriunde în lume. Necesitatea unei acțiuni responsabile din partea guvernelor nu poate fi minimizată. Totuși, aceasta înseamnă însă și evitarea unor politici mult prea austere determinate de un alarmism gratuit. Reduceri semnificative și bruște ale datoriei se obțin cu costuri sociale ridicate. Românii care au trăit în anii 80 nebunia ceaușistă de achitare integrală a datoriei externe își aduc probabil aminte de suferința îndurată ca urmare a ștrangulării inevitabile a economiei.

Cristina Modoran