Greul acceptării unui gest: Mădălina Manole s-a sinucis.

    În dimineața aceasta, lumea românească s-a cutremurat de anunțul morții celebrei interprete Mădălina Manole. Un mesaj de adio pentru telefonul soțului, o supradoză de medicamente, o tentativă anterioară despre care acum se află - toate duc spre ipoteza sinuciderii. Ancheta procurorilor a confirmat ipoteza în cursul aceleiași zile.

    Am urmărit câteva dintre personalitățile care au avut curajul să vorbească despre gestul artistei. Prieteni apropiați, colegi de scenă, nimeni nu și-a putut imagina că Mădălina Manole s-a sinucis - Monica Anghel, Marcel Pavel, Angela Similea. Două sunt perspectivele lor: aceea a necunoștinței cu privire la dramele vieții personale și greul de a accepta gestul final al sinuciderii.

    Nu am aflat decât în dimineața aceasta istoria vieții artistei, cu zbuciumul dat de pierderea primului soț, de imposibilitatea de a avea un copil în tinerețe, de boala care îi îngreuna viața. Așadar, nu voi scrie despre fondul problemei. Ce mi-a născut dorința de a scrie acest post a fost mai degrabă greutatea artiștilor de a lua în calcul actul sinuciderii, teama de a judeca, neștiința sau lipsa curajului de a lua și o altfel de poziție.

    De ce ne e greu să acceptăm sinuciderea? Cei mai mulți răspund că - și aici redau clișee populare - este rușinos să faci așa ceva, este un semnal de lașitate al omului biruit, este păcatul suprem împotriva propriei persoane. Ne e greu să acceptăm pentru că, cel mai probabil, nu știm cum să împăcăm frumusețea persoanei decedate cu hidoșenia actului de suicid.  

    În plus, aspectul religios domină unilateral contextul, fără portițe de scăpare. Citez aici din pravile și canoane oficiale: prin sinucidere omul îşi închide definitiv calea spre pocăinţă; sinucigaşul dă dovadă de necredinţă sau o credinţă bolnavă (Judecători 9:54-57, Abimelec; 1Împărați 31:4-6, Saul; Matei 27:5 şi Fapte 1:18, Iuda); sinucigașul păcătuieşte contra trupului său care este biserica Duhului Sfânt (1Corinteni 6:19; Romani 14:8-12), şi deci nu mai are iertare nici în lumea aceasta, şi nici în cea viitoare. În concluzie, sinucigaşului nu i se mai poate face nici un fel de slujbă şi nici nu se îngroapă în cimitir cu cei credincioşi. Fără a nega argumentele biblice, cu care orice creștin ar trebui să fie de acord, îmi permit să sesizez în partea practică a concluziilor un iz de ev mediu întunect, în care cei de pe pământ parcă hotărăsc veșnicia celor ce au murit.

    Într-un studiu european din 2009, în România sinuciderea se situa pe poziția a treia în topul cauzelor de deces, adunând aproape un sfert din decesele prin violență. Este cazul să discutăm deschis, serios, despre problema aceasta, biserică și credincioși, oameni și Scriptură, creaturi și Creator. Pentru că este fatală la propriu celor ce mor, și este deplin descurajatoare pentru cei ce rămân în viață, prieteni sau apropiați ai celor ce mor. Iar când biserica te mai și tratează „ca pe un câine” (citez o cititoare a site-ului care a avut în familie un astfel de caz) sau trece cu vederea dacă ești vedetă (vezi cazul soției lui Ștefan Augustin Doinaș) și te îngroapă ca și cum nimic ciudat nu s-a întâmplat, atunci chiar nu mai știi încotro să mergi.

    Niciun om nu aplaudă sinuciderea. Nici eu, nici tu, nici măcar sinucigașul. Chiar și Mădălina și-a cerut iertare soțului ei, într-un SMS rămas netrimis în telefonul ei. Unde văd o rază de lumină ar fi în curajul nostru de a sta drept. Drept în fața unei exploatări grosolane și medievale a Bibliei. Drept în fața unor oameni descurajați, care nu înțeleg ce s-a întâmplat cu persoana iubită, și cărora Biblia poate să le dea un mesaj de speranță. Drept în fața propriilor noastre persoane, atunci când și noi înșine trecem prin depresii și descurajări. În asemenea situații, Biblia ne descoperă o dată în plus că viața adevărată și veșnică înseamnă a-L cunoaște personal pe Dumnezeu (Ioan 17:3).

    A sta drept înseamnă a dezaproba gestul (cum prea frumos s-a exprimat Maria Dragomiroiu - „sunt foarte supărată pe Mădălina pentru ce a făcut”), dar și a cere un tratament pentru sinucigaș nu mai prejos decât al altui om care, pentru o clipă sau pentru mai mult timp, și-a pierdut legătura cu Dumnezeul său.

    În fine, nu cred că se cade să-i judecăm pe cei ce își iau viața ca și cum le-am fi dat-o noi! Gestul Mădălinei Manole va fi fost înțeles deplin doar de Dumnezeu. Împlinea exact azi 43 de ani. Pentru ea totul s-a sfârșit, cu bune și rele. Pentru noi, în versul ei, „viața merge mai departe”. Chiar contează cum o trăim!  

    P.S. Persoana care m-a ajutat poate cel mai mult în viață (moral și material) a făcut un gest asemănător. Fatal. Și dacă unii au judecat-o ca păcătoasă, sau - cel mult cu mintea încețoșată - eu și familia mea am știut că nu fusese deloc așa. Pentru noi a fost o sfântă. Am înțeles că e posibil să judecăm cu o minte limitată, noi cei care rămânem în viață. Am înțeles că pot contrazice curajos pe cei ce judecă din afară!

Taguri:

madalina manole, sinucidere,

Recomandăm:

• BBC a difuzat sinuciderea milionarului Smedley
• Planeta sinucigașilor (II)
• Peste 8 din 100 de liceeni români se gândesc să se sinucidă
• Planeta sinucigașilor (1) Viața este un drept, o datorie sau o opțiune?
• Gorila e doar un semn
• O nouă sinucidere la France Telecom-Orange
• Preţul sinuciderilor în Japonia: 25 de miliarde de euro