Fabrica de iluzii româneşti

    Mi-am dat seama că vreau să scriu despre asta, după ce am văzut o reclamă stradală la un recent film românesc. Cine a făcut risipa de timp risipa de bani greșeala să vadă filmele românești promovate azi ca mari capodopere ale artei cinematografice contemporane a remarcat probabil că cele mai multe mizează pe șoc și dezgust pentru a plăcea publicului.

    O bună parte din succesul lor e posibil să se datoreze publicului temător să nu fie suspectat de incultură dacă se pronunță împotriva unei astfel de creații, însă e cert și că multora chiar le plac astfel de filme. De ce?

    Ca să nu promovez nicio creație recentă am să iau exemplul filmului 4 luni, 3 săptămâni și 2 zile - experiența crudă a unei tinere din România comunistă care avortează ilegal. La vremea apariției filmului, până și președintele țării a lăudat „acuratețea cu care a fost reprezentat momentul” (vezi video).

    Așadar răspunsul „cult” este că astfel de filme plac pentru realism. Dacă aşa este, de ce ne place mai mult realitatea din film decât realitatea... reală? De ce oamenii sunt mișcați până la lacrimi de un cadru ușor îngălbenit de film, dar trec indiferenți pe lângă tragedia reală a unui orfan trimis la cerșit printre mașini?

    Răspunsurile psihologilor conduc printr-un hățiș de motivații. Teoria „distanței estetice” spune că arta are valoare prin atingerea echilibrului între distanța care îi dă privitorului atât satisfacția de a observa, cât și distanța care îi asigură siguranța față de ceea ce vede. Omul se identifică cu personajul din film, trăiește emoțiile odată cu el. În același timp, stă în siguranță, într-un fotoliu: nu el avortează, nu el trebuie să găsească soluțiile, nu el trebuie să reacționeze, iar asta îi dă un sentiment de confort. E vorba aici de un proces care are loc la nivelul minții. (Thomas Scheff, profesor emerit de sociologie la Universitatea din California oferă mai multe exemple aici).

    Apoi, spre deosebire de tragediile reale, tragedia din film durează 2 ore, timp în care emoțiile privitorului sunt stimulate intens, inima bate mai tare, nivelul adrenalinei crește, pentru ca, la final, această excitație să lase loc euforiei că totul a fost doar în film. Aici avem de a face cu reacții chimice care se petrec în organism în timpul vizionării. (Dolf Zillmann explică mecanismul în Attribution and misattribution of excitatory reactions)

    Deci nu realismul este ceea ce caută oamenii în filme, ci din contră, un sejur al simțurilor dincolo de lumea reală, într-o realitate mai ușor de controlat, pentru ca la final să trăiască ușurarea că în lumea reală e bine sau, măcar, mai bine ca în film. Probabil că cea mai în măsură să evalueze realismul filmului 4 săptămâni... este o femeie care a avortat clandestin în perioada comunistă. Iar ei, cel mai probabil, nu i s-ar părea de lăudat acest „realism”.

    Și mai e ceva. Realitatea, oricât de dură ar fi, este mult mai complexă decât fixismul negativist al filmelor românești. Poate pentru unii va fi suficient ca să nu îngroașe profitul fabricilor de iluzii, ci să se confrunte demn cu realitatea și să se implice nu „artistic” doar, ci concret în transformarea ei.

Taguri:

avort, filme, 4 luni, 3 săptămâni și 2 zile, traian basescu,

Recomandăm:

• Obama: În România trebuie să se aplice legea!
• 100.000 de manifestanți, împotriva avortului
• Video: Mărturii din sala de avort
• Rusia pregătește prima lege antiavort după comunism
• 4 luni, 3 săptămâni şi o înmormântare
• Arizona interzice avorturile rasiale
• 22 de milioane de avorturi în România