Egipt - când frica se transformă în curaj

În continuarea relatării mele despre motivul pentru care au făcut tinerii din Egipt această revoluție, aș vrea să încep cel de-al doilea articol cu o explicaţie despre Starea de Urgenţă care este în vigoare de aproape 30 de ani şi care a fost extinsă de la un an la altul din ordinul preşedintelui nostru şi cu aprobarea parlamentului nostru pentru a asigura securitatea naţională.

În general, legea aceasta încalcă drepturile omului şi ne privează de anumite drepturi. Dar aş vrea să vă dau o idee despre cum înţeleg eu această lege.

Eu fac parte din generaţia tinerilor care au fost numiţi „generaţia stării de urgenţă" şi nu este de mirare că suntem numiţi şi „generaţia Mubarak", fiindcă de când ne-am născut nu am cunoscut alt preşedinte decât pe el şi până acum am trăit sub această lege, care ne-a constrâns să acceptăm şi să credem că drepturile pe care le avem acum sunt tot ce putem avea. Pentru că acestea sunt drepturile noastre şi pur şi simplu nu există altceva mai bun pe care am putea să-l dorim.

Poate că generaţiile mai în vârstă ştiu ce înseamnă să se bucure de drepturi depline şi la un moment dat să li se ia o mare parte din ele. De fapt, noi (generaţia stării de urgenţă) am putea considera că suntem într-o situaţie mai bună decât ei, fiindcă nu ştim ce înseamnă să ai drepturi şi să-ţi fie luate. Noi ne-am născut aşa şi ni s-a spus că nu putem primi decât acest număr maxim de drepturi.

Vă dau câteva exemple: Ni s-a spus că dacă uităm buletinul acasă, vom fi duşi la poliţie, pentru că suntem „suspectaţi" de intenţii rele. Ştiu că dacă eram luat de poliţie, ei puteau să mă ţină atâta timp cât „suspectau" că sunt periculos şi aceasta înseamnă în mod normal cel mult 24 de ore, dar din moment ce nu eram într-o situaţie normală, puteau să mă ţină acolo cât doreau.

Mai rău, dacă eram puţin religios (lucru ciudat într-o ţară religioasă/conservatoare!), puteam să fiu reţinut de poliţie. Am un prieten care poartă barbă. De fiecare dată când călătoreşte peste hotare, este oprit la aeroport (la cel din Egipt, bineînţeles) şi i se pun întrebările obişnuite: de câte ori se roagă; dacă ascultă de vreun şeic, dacă face parte din Frăţia Musulmană; apoi întrebări despre soţia lui, cum se îmbracă şi tot felul de întrebări stupide din acestea. Este important să amintesc faptul că prietenul meu îşi dă doctoratul în arhitectură într-una dintre universităţile germane prestigioase şi că în Germania nu i s-au pus niciodată astfel de întrebări, fiindcă ele încalcă, în mod evident, drepturile omului.

De asemenea, ştiu că Poliţia are dreptul să intre în casa cuiva fără să obţină un mandat, pe motivul că „suspectează" că s-ar petrece ceva în neregulă acolo. În cazul meu nu se aplică, fiindcă tatăl meu este general şi Poliţia nu poate intra la noi în casă. Asta ne oferă avantajul ca doar Poliția Militară să poată intra. Poate că sună bine, însă lucrul acesta a dus la nedreptate socială.

Poate că toate aceste exemple nu vi se par ieşite din comun. Într-adevăr, totul e logic și toate regulile au scopul să confere siguranță în țară. Însă atunci când există puţină sau foarte puţină corupţie în Poliţie, puterea aceasta nelimitată acordată poliţiştilor se poate transforma într-un iad pentru oamenii de rând.

Nu este de mirare că în urmă cu câteva luni un tânăr egiptean, Khaled Said, de 26 de ani, a fost ucis în bătaie de doi poliţişti în timp ce îl „arestau". Ei au afirmat că tânărul a înghiţit drogurile, că s-a înecat cu ele şi că a murit prin asfixiere. S-au ridicat multe întrebări în acest caz şi opinia publică a fost revoltată pe poliţie: cum a putut înghiţi drogurile, de i-au rămas în gât timp de 40 de minute, după care a murit?! Iar când au fost întrebaţi despre loviturile de pe faţa lui, răspunsul a fost că tânărul a căzut de pe targă în timp ce era transportat cu ambulanța!

Mai amintesc aici şi bombele care au explodat luna trecută în Alexandria şi care au înrăutăţit relaţiile dintre musulmani şi creştini. Opinia publică a fost foarte nemulţumită de activitatea Poliţiei, deoarece a observat câtă putere i se acordă, deşi nu-şi îndeplineşte menirea.

Sper că aţi înţeles acum care este situaţia în Egipt. Înainte să trec mai departe, mi-ar plăcea să menţionez că viaţa nu era aşa la noi, însă din cauza unor poliţişti răi, toată instituţia se află acum sub „suspiciunea" naţiunii.

Toate motivele enumerate mai sus, la care putem adăuga sărăcia, şomajul, faptul că nu suntem liberi să ne căsătorim, apăsarea nedreptăţii sociale şi simţământul că nu avem niciun rol în viitorul ţării, ne-a determinat să căutăm metode de a ne exprima. Nu este de mirare că Egiptul are cea mai mare rată de utilizare a telefoanelor mobile şi a Internetului dintre statele din Orientul Mijlociu. Nu este de mirare că trecem la telefonia mobilă de generaţia a patra, lucru pe care Germania îl face în prezent! Totodată, nu este deloc ciudat că paznicul nostru de-abia reuşeşte să-şi câştige existenţa, dar vorbeşte toată ziua la telefonul mobil. În felul acesta reuşim să ne exprimăm.

Taguri:

egipt, revolutie, tineri, sherief emam,

Recomandăm:

• Frăția Musulmană vrea guvernare islamică
• Tinerii din Egipt și Tunisia - generația în așteptare
• Șeful FMI despre generația pierdută de tineri
• Liderii religioşi încurajează implicarea creştinilor în Egipt
• Reizbucnesc violențele între musulmani și creștini în Egipt
• Și dacă religia câștigă teren în politică? Studiu de caz - Rusia și Egipt
• Protestatarii creștini sunt atacați în Egipt