Dreptul la egalitate pentru victimele rasismului

În Germania, negarea realităţii ororilor Holocaustului este interzisă şi condamnată prin lege. Am putea crede că este o lege inutilă. Cine ar nega că şase milioane de evrei au murit în timpul celui de-al Doilea Război Mondial? Mărturiile supravieţuitorilor, fotografiile, rămăşiţele, lagărele - sunt tot atâtea dovezi.

Totuşi, cu câteva zile în urmă, un tribunal din Regensburg (Germania) l-a condamnat pe episcopul Richard Williamson la plata unei amenzi de 10.000 de euro, pentru că acesta a declarat, în timpul unui interviu acordat unei televiziuni din Suedia, că nu crede în realitatea camerelor de gazare şi că, în opinia sa, în timpul celui de-al Doilea Război Mondial au murit cel mult 300.000 de evrei.

Williamson este un cunoscut episcop catolic ultraconservator, care s-a rupt de Roma după Conciliul Vatican II, alăturându-se Societăţii Sfântului Pius al X-lea (organizaţie catolică, din Elveţia, care a respins unele dintre deciziile Conciliului Vatican II, inclusiv documentul Nostra Aetate, în care se afirma că evreii nu pot fi consideraţi responsabili pentru moartea lui Iisus Christos). Deşi le-a cerut scuze celor pe care afirmaţiile sale i-ar fi putut ofensa, Williamson a refuzat să retracteze.

Este lăudabil, înainte de toate, faptul că Germania îşi asumă la nivel oficial responsabilitatea pentru ce s-a întâmplat în trecut. Chiar şi cancelarul german Angela Merkel a simţit nevoia să intervină în acest caz, susţinând că nu se poate nega realitatea Holocaustului. Atitudinea şi afirmaţiile lui Williamson au fost deja catalogate ca ridicole, antisemite, lipsite de temei, rasiste etc.

Observ însă că există o inegalitate între modul în care sunt cântărite ororile din lagărele naziste şi alte evenimente similare. La urma urmei, victimele celei de-a doua conflagraţii mondiale nu au fost doar şase milioane de evrei, ci zecile de milioane de oameni care au murit. Epurări etnice au avut loc şi de la al Doilea Război Mondial încoace. Cine vorbeşte însă despre cei 100.000 de sârbi epuraţi pe criterii etnice în timpul aceluiaşi război? Sau despre epurările şi deportările din fosta Uniune Sovietică? Despre exodul palestinian din 1948? Despre fosta Iugoslavie, Irak, Turcia, Rwanda, Darfur, Sri Lanka, Cecenia, etc, etc.?

Se pare că autorităţile şi curţile de justiţie sunt foarte atente şi extrem de sensibile vizavi de negarea Holocaustului, însă nu la fel de atent taxează atitudini şi evenimente similare (unele de dată recentă). Iar această atitudine se numeşte tot rasism. Când unii sunt mai victime decât alţii. Când suferinţa unora este mai vizibilă decât a altora. Când apărarea trecutului este mai importantă decât evaluarea, înţelegerea şi, eventual, corectarea prezentului.

Şi mai este o problemă. (Deşi nu subscriu afirmaţiilor lui Williamson.) Cum rămâne cu dreptul la opinie? Cum rămâne cu libertatea de exprimare? Dacă mi se interzice azi să am o altă opinie despre Holocaust decât cea oficială, mâine cu ce alte interdicţii aş putea să mă confrunt? 

Taguri:

rasism, epurare, victime, holocaust, williamson,

Recomandăm:

• PE ridică imunitatea unui parlamentar acuzat de rasism
• Cum au reuşit să îşi păstreze credinţa după Holocaust?
• Ziua Internațională a Comemorării Victimelor Holocaustului
• Societatea Universală de Hinduism condamnă „rasismul” președintelui
• Rasismul bulgarilor faţă de romi, motivat cultural
• HRW: Italia trebuie să combată mai ferm rasismul
• Concert din muzica Holocaustului, la Atlanta