Cutremurul din Japonia și cea mai veche întrebare

La prima vedere, am spune că războiul ar fi trebuit să se termine în câteva clipe, fiindcă cele două părţi nu sunt deloc egale. Dacă ar fi fost doar forţă contra forţă, totul era demult rezolvat. Dar atunci când războiul dintre Cel Atotputernic şi Cel Rău se duce pe teritoriul uman, în inima şi în societatea omenească, sunt aruncate în luptă arme mai subtile, pentru ca victoria finală să fie asigurată prin forţa dreptăţii, nu prin forţa forţei. Totuşi chiar şi din această perspectivă, sensul evenimentelor globale sau particulare este rareori uşor de descifrat.

Nu obişnuim să ne gândim la cauzele naturale. Dacă cineva a murit într-un accident, întrebăm „De ce, Doamne!", dar accidentele au cauze şi adesea există vinovaţi. Uneori poate fi vinovată chiar victima. În cazul unor catastrofe naturale însă, exceptând cazurile (discutabile) incriminate de ecologişti, nimeni nu este vinovat. Da, poţi spune că nu trebuia să-şi facă locuinţa pe cornişa râului, pe panta unui deal despădurit, la poalele unui vulcan sau lângă Pacific, în apropierea cercului de foc. Dar nevoile vieţii ne împing într-o parte sau în alta, adesea nu prea putem alege. Şi adesea acceptăm riscul, sperând că este minim.

Vinovaţi sau nevinovaţi însă, natura nu face discriminare. Cutremurele, ca şi vânturile şi ploile, asemenea cancerului şi răgetului leului în junglă sunt fenomene naturale. Iar înfiorătoarele tsunami se datorează întotdeauna unui mare cutremur. Există un lanţ al cauzalităţii. Geologia explică foarte rezonabil relaţia dintre cutremure, lanţurile de vulcani şi plăcile tectonice ale scoarţei.

Dar naturaliştii mai presupun, şi chiar aduc argumente, că această stare de nelinişte a pământului este de milioane de ani, că nu a existat perfecţiune în univers, că planeta este astfel constituită de la mama natură, că viaţa este un fenomen evolutiv, în favoarea speciilor, şi prin urmare, moartea este datoria fiecărui individ în parte. Doar specia contează. Păi, dacă nu ar exista moarte, pământul s-ar umple repede de organisme vii care s-ar distruge reciproc...

Nu ştiu ce filozofie de viaţă aveau victimele dezastrului. Din punct de vedere naturalist, s-ar spune deci că şi-au împlinit datoria. Acum urmează alţii la rând: eu sau tu, o fiinţă dragă, nu se ştie. Mă mir că lumea nu se revoltă împotriva acestei filozofii cinice, indiferent cât de bine ar fi argumentată ştiinţific. Evoluţionismul, cu sau fără Dumnezeu, este un faliment filozofic, nu aduce nici o speranţă. Dacă nu-l putem strivi pe teren, să-l anihilăm cel puţin în cugetele noastre.

În contrast cu valoarea practic nulă a individului în faţa „mamei" Natură, Dumnezeul Bibliei, numit Tată, ne preţuieşte şi ca indivizi. Geneza spune că alte specii au fost create în grupuri mai mari sau mai mici, dar omul a fost creat ca unicat, întâi el apoi ea, şi că Dumnezeu i-a făcut stăpâni ai naturii. Actul răscumpărător al lui Christos de asemenea, ne evaluează pe fiecare cu preţul jertfei Lui, preţuindu-ne astfel ca indivizi, nu doar ca turme, naţii şi încrengături.

Ca dovadă supremă a preţuirii fiecărui suflet, Biblia ne învaţă că Dumnezeu va judeca fiecare caz în parte, până la cele mai ascunse motivaţii, după legea Lui împărătească şi în acelaşi timp, cu şansa de a avea pe Christos ca avocat. Faptul că în urma judecăţii unii vor fi admişi, iar alţii respinşi, dovedeşte că suntem apreciaţi ca fiinţe morale responsabile. Chiar faptul că unii vor fi pedepsiţi grav, în urma judecăţii, arată că Dumnezeu tratează cu toată seriozitatea demnitatea umană şi responsabilitatea fiecăruia.

Aceasta ar trebui să ne trimită la o altă problemă filozofică: de ce suntem mai sensibili la o tragedie în care pier mulţi, decât atunci când piere unul singur? În fapt, fiecare moare singur, şi cu el un întreg univers. Doar dacă eşti părinte, nu este totuna că ţi-a murit unul sau toţi trei. Iar Dumnezeu este Părinte. Pierderea din Japonia şi din multe alte locuri sunt în primul rând ale Lui. Eu doar mă îngrozesc câteva ore, mă agit şi mă rog câteva zile, îi compătimesc câţiva ani, apoi uit, iar dacă mai vine una la fel prea curând, este greu de presupus că voi suporta ştiri peste ştiri de acest fel, fără să mă desensibilizeze. Trebuie să-mi pese mie, oare, mai mult decât Cerului? Dacă ar trebui să luăm asupra noastră toate durerile lumii, cât timp am putea să le suportăm? Mintea omului are şi capacitatea de a se apăra: prin uitare, prin explicaţii de tot felul, sau prin acceptarea unei speranţe.

Ni s-a promis că Dumnezeu Îşi asumă tot ce se întâmplă, că va da socoteală pentru tot ce face sau permite să se facă, toate evenimentele împlinind scopurile Sale, chiar dacă nu toate sunt cauzate de El Însuşi. Explicaţiile pe care le dăm pot fi nevinovate, pot fi parţial adevărate, dar ele sunt nesatisfăcătoare adesea şi este mai bine să tăcem. Umaniştii şi naturaliştii nu vor fi de acord cu noi, obiectând că imaginea Creatorului în care credem nu este acceptabilă şi că speranţa noastră ar fi iluzorie. Dar speranţa noastră este întemeiată pe Cuvântul lui Dumnezeu, în timp ce ei propun ca singură speranţă evoluţia speciei şi dizovarea eternă a individului. Ba încă ştim că nici speciile nu sunt veşnice.

După aceste cuvinte, prea multe şi prea puţin în acelaşi timp, simt nevoia să stau cu faţa la pământ, ca amicii lui Iov, fără să mai vorbesc o vreme. Când privesc scenele dezastrului, aproape că mă simt vinovat ca supravieţuitor. Existenţa lui Dumnezeu însă este cea mai bună veste şi speranţă, că „se va face odată judecata după dreptate, şi toţi cei cu inima curată o vor găsi bună." (Psalm 94/93:15)

Taguri:

suferinta, indoiala, dumnezeu, japonia, cutremur,

Recomandăm:

• Existența lui Dumnezeu, pe locul 3 în topul contestațiilor din Marea Britanie
• Controverse: Japonia, pedepsită de Dumnezeu sau nu
• Crește numărul de cutremure în lume?
• Aerul radioactiv din Japonia migrează spre SUA
• Ajutorul pentru Japonia: controversă între atei şi creştini
• Un SMS despre radiații provoacă panică în Asia
• Japonezii au nevoie şi de religie, după cutremur