Credința din portofel și credința din suflet

03 feb 2012 | Alina Kartman

„În caz de urgență, contactați un preot catolic." Prima dată am zâmbit când am citit textul ăsta pe mostra unuia dintre cele 1.000.000 de „carduri de credință" pe care le va distribui Biserica Romano-Catolică în Marea Britanie.


Povestea e așa: după ce Papa Benedict a anunțat că anul acesta este „anul credinței", în care catolicii sunt îndemnați să-și reînvie spiritul misionar, Conferința Catolică a Episcopilor din Anglia și Țara Galilor a considerat că e util să producă 1.000.000 de carduri prin care să amintească celor care le vor purta „principiile evanghelice şi datoria de a promova Vestea cea Bună".

 

Și s-au gândit la o cartelă, de dimensiunea unui card bancar, pe care credinciosul să-și treacă numele în dreptul celor „şase îndatoriri care îi revin în calitate de catolic: a împărtăşi cu alţii bucuria de a-L cunoaşte pe Christos, a se ruga, a participa cu regularitate la Sacramente, a-l iubi pe aproapele ca pe sine însuşi, a face să rodească darurile primite, a ierta aşa cum am fost iertaţi."

 

c1_2126198b_400Verso

 

În primă fază, PR-istul din mine a concluzionat că, tehnic vorbind, campania este inutilă. Într-o țară în care crește constant numărul celor care declară că nu au nicio religie, a plasa un set de obligații în portofelul puținilor credincioși pe care care îi mai ai (9% din totalul populației) e ultimul lucru pe care vrei să îl faci. Și-apoi, de ce ar alcătui Departamentul pentru Evanghelizare și Catehizare un text cvasi-doctrinar, pe care să îl dea tot catolicilor?! Și dacă tot îl face, de ce să aibă un design neunitar, neatractiv, și încărcat cu informație?

 

Întrebarea despre design rămâne fără răspuns, însă din fraza „în caz de urgență, contactați un preot catolic", pot găsi un răspuns pentru celelalte întrebări. Contrar primei mele impresii, fraza nu e un memo pentru credinciosul catolic. Creatorii campaniei spun că informația e adresată celorlalți, care vor ști pe cine să contacteze în caz că posesorul cardului este implicat într-un accident și e nevoie de cineva care să oficieze „ultimele ritualuri".

 

Ca un produs de sinteză al iconiței nelipsite din geantă, al brățarei cu „WWJD?" și al brelocului cu verset biblic, cardul este o declarație de apartenență la o comunitate și de aderență la anumite valori. Altfel spus, e ca un buletin de identitate religioasă. De aceea nu este, în sine, o idee rea, însă are câteva particularități care îl predispun la consecințe nedorite.

 

Este incontestabil faptul că omul are nevoie de simboluri în viață. Ele îi furnizează un conținut bogat de informație, frumos ambalat și pe care omul nu se rușinează să îl transmită altora în această formă (simbolul, ca metaforă, îl protejează de vulnerabilizare).

 

Cardul credinței, ca și obiectele religioase amintite mai devreme, poate fi o astfel de metaforă, adică o declarație ultra-scurtă a unei identități religioase. Defectul lui este însă că mesajul înscris pe el este foarte tehnic, formal, aproape sec. Nu vorbește pe înțelesul sufletului. De aceea este foarte probabil să devină un element de formă, ratându-și astfel scopul pentru care a fost creat.

 

Acceptarea altor obiecte religioase poate avea însă consecințe mai profunde. Se întâmplă frecvent ca oamenii să devină pasionați de acumularea de tipicuri precum unele ritualuri, expresii, sau obiecte religioase, și să uite că ele trebuie să rămână ceea ce sunt: niște unelte. Dacă ne lăsăm acaparați de accesorii, riscăm să nu mai gândim religia dincolo de ele și să ne restrângem câmpul spiritual la niște obiecte. Iar aceasta devine idolatrie și este ceva atât de grav încât există o poruncă între cele zece împotriva ei.

RSS general RSS ştiri RSS bloguri
Newsletter
[x] Închide

Abonează-te la newsletter-ul ST şi vei primi, cu frecvenţa aleasă de tine, informaţii despre actualitatea care te interesează.
ATENŢIE: Pentru a te asigura că newsletterul nu va fi blocat de filtrul anti-spam, adaugă adresa newsletter@semneletimpului.ro în 'Address Book'/'Contacts'