Bestiarul de weekend şi melcul lui Antim Ivireanul

Registrul dialogului din România zilelor trecute a fost marcat de împărţirea unor invective fără precedent. Parcă dintr-un bestiar de mahala, epitetele vehiculate în audio-vizual m-au ispitit să cred că românii nu mai ştiu să facă haz de necaz. Poate nu aţi uitat că acum câteva luni reprezentantul de frunte al regnului animal aflat pe buzele sindicaliştilor şi invocat în comparaţie era modestul „pinguin". Săptămâna trecută şi în weekend însă, tonul a fost cu totul altul: bestiarul s-a văzut siluit să scoată la lumină epitete ca „javră" sau „maimuţoi". E clar că nu normalitatea vieţii justifică aceste derapaje sub-omeneşti. Uitasem de „măi animalule" al unui alt preşedinte sau de Ferma animalelor.

La începutul mileniului trecut, împăratul Frederick al II-lea şi papa Grigore al VII-lea se identificau unul pe altul cu simboluri din Apocalipsa. „Fiara plină de numele de blasfemie a apărut din mare", scria papa împotriva împăratului. „Cu picioare de urs, gură de leu şi cu celelalte membre ca de leopard, în mânia lui şi-a deschis gura pentru a blasfemia numele divin." Replica a venit numaidecât: „El, care e papă numai cu numele, a spus că noi suntem fiara [...]", scria împăratul. „Noi spunem că el este monstrul despre care citim că „s-a arătat un alt cal, unul roşu. Cel ce sta pe el a primit puterea să ia pacea de pe pământ, pentru ca oamenii să se junghie unii pe alţii"." Lupta nu s-a terminat nici după secole. Istoricul Christopher Hill a sugerat că utilizarea pentru prima oară a cuvântului „animal" [animal] în engleză în prima parte a secolului 17 se datorează faptului că celălalt cuvânt folosit până atunci, „fiară" [beast], era în vocabularul cotidian sinonim cu papa, fiara apocaliptică.

Tot în weekend discutam cu doi colegi despre cuvintele lui Iisus Christos, care îi apostrofa pe necinstiţii lumii lui ca „morminte văruite" sau, din bestiar, „pui de vipere". Avea Iisus Christos dreptate sau gestul său era un pic cam necreştinesc?... Iar pentru noi cei de azi, cât de departe e prea departe? Ne spunea un profesor în facultate că nu toate cuvintele lui Iisus pot fi reproduse de credincioşii Lui - referire specială la comparaţiile făcute. Şi nu din alt motiv decât acela că noi suntem doar nişte oameni, care nu cunoaştem sufletul sau gândul altor oameni. Dacă e cineva care să eticheteze, să dea nota exactă sau comparaţia infailibilă, atunci Dumnezeu e cel mai în măsură. Noi doar ne (de)jucăm cu cuvintele, cu calificativele, condamnări sau ode. Biblia spune că, în contrast cu toate fiarele pământului care au fost domesticite, „limba unui om" nu poate fi îmblânzită. Iar partea cea mai periculoasă se vede atunci când „cu ea binecuvântăm pe Domnul, şi pe Tatăl nostru, şi tot cu ea blestemăm pe oameni, care sunt făcuţi după asemănarea lui Dumnezeu". (Iacov 3:7-9)

Nu poţi cere cuiva să fie miel când lumii din jur îi sticlesc ochii ca unei haite de lupi. Nu poţi cere cuiva graţie de porumbel sub vâjâitul apripilor de vulturi sau şoimi. Decât dacă eşti Iisus Christos. Nu este un basm... Duminică ascultam în maşină o emisiune la Radio România Actualităţi. Un prelat vorbea despre simbolul lui Antim Ivireanul, mitropolit al Ţării Româneşti - sărbătorit zilele acestea. În condiţiile în care toţi domnitorii vremii puneau simboluri ca vultur, leu, dragon sau alte fiare, Antim Ivireanul a ales... melcul. După cum punea în versuri de epocă:

„Toată suflarea, zice prorocul

Cântă pre Domnul peste tot locul.

Şi melcul, încă, coarne înalţă

Ca să-l lăudăm, pre toţi ne învaţă."