(R)evoluţii în oglindă

12 feb 2010 | Alina Kartman

Eram prea copil la data aceea, ca să-mi amintesc detalii semnificative din timpul revoluţiei din '89. Din povestiri am aflat că eram pe stradă cu părinţii mei când, „din senin", am început să auzim împuşcături. Când am întrebat ce se întâmplă, mama mi-a spus „hai repede acasă, că începe să plouă." Ca şi tatăl meu, admir stăpânirea de sine de care a dat dovadă mama şi nu pot să nu mă întreb cum aş fi reacţionat eu în locul ei. Ce simți când eşti în mijlocul mulțimii de oameni care îşi silabisesc idealurile? Este sete de mai bine? Este evaporarea ultimei picături de răbdare în faţa prezentului apăsător? E acea secundă de luciditate când realizezi că visul cel mai frumos e la un pas de tine şi că tot ce trebuie să faci e să ridici vocea, să ridici un steag, o mână şi să-l apuci?

Bucureşti, Piaţa Victoriei. Mii de feţe apatice apar şi dispar în rutina înghesuită a zilei. Mulţumiţi cu prezentul? Crezând cu ardoare în viitor? Mai degrabă nu. Idealurile, pentru care unii ar fi murit acum 20 de ierni, s-au stins odată cu televizorul alb-negru, căruia i-a luat locul televizorul cu emisiuni în nuanţe comercial-occidentale. Oprimarea dădea o direcţie: contra sistemului. Odată scăpaţi de sub jug, am abandonat recolta fiindcă nu am ştiut unde să arăm mai întâi. Dovadă că idealurile nu se construiesc pe negaţii: dragostea de libertate este altceva decât ura faţă de sclavie.

Ieri s-au împlinit 31 de ani de la revoluţia din Iran, în urma căreia a fost înlăturat regimul monarhic şi a fost proclamată republica islamică. Ce au făcut iranienii cu libertatea lor? Unii zic că au ajuns în rai (vezi declaraţiile preşedintelui iranian Ahmadinejad). Alţii zic că li s-a promis raiul, dar au primit iadul (vezi afirmaţiile jurnalistului Akhbar Ganji, fost susţinător al revoluţiei islamice, declarat apoi dizident politic).

La trei decenii după revoluţie, Iranul stă pe o bombă, alta decât aceea a depozitelor de uraniu îmbogăţit. Este generaţia tânără, sufocată de reguli în care nu crede şi care se dezlănţuie subteran. Aşa cum au arătat-o protestele în urma alegerilor prezidenţiale de anul trecut, sau manifestările pro-reformiste care au avut loc la aniversarea revoluţiei, tinerii iranieni au un cuvânt de spus şi nu este unul favorabil regimului. Impusă de miliţie, tăcerea tinerilor iranieni are ceva din liniştea de dinaintea unei furtuni de idealuri.

Postarea următoare »